O încercare de pamflet, publicat pe vremea când Istanbulul ne aștepta cu brațele pline de… rulmenți.
…În sfârșit, șuierul sirenei străpunse noaptea. Peste I.R.B. (Întreprinderea de Rulmenți și Bile) se așternu liniștea. Cu geanta doldora ieșii odată cu tovarășii de muncă din schimbul al doilea. Din priviri, unii înțeleseseră de ce mă trec nădușelile… Aflaseră că urma să plec la Istanbul și, de! – doar lucram la I.R.B., nu la bibliotecă. Numai paznicul se făcu (?!) că nu mă vede. Măi, să fie, îmi zisei, pe când urcam scările blocului, chiar așa ușor să-mi meargă? Să vezi ce s-o bucura nevastă-mea, când o vedea ce marfă am pregătit pentru drum! Mă și vedeam pe malul Bosforului numărând banii.
Nici n-apucai să intru în casă, că soața mă și luă la ”trei-păzește”. Cu ochii pe televizor, unde se transmitea, în direct, încătușarea unuia care săvârșise o faptă similară ca a mea, mai pe românește, îl prinsese cu ”mercurul în sac”, izbucni: ”Vrei să pățești ca ăsta? Du-i de unde i-ai luat, așa cum i-ai scos pe poartă, așa să-i duci înapoi. Nu vreau să-mi bată poliția la ușă!”.
Rămăsei perplex. Doar ea îmi dăduse, cu numai o zi înainte, instrucțiuni precise și ferme: ”Vecina de la patru s-a întors ”blindată” de la turci. Zice că ”merg” bine rulmenții din seriile 6201 – 6207”.
Toată noaptea m-am perpelit. Dimineața, totuși, cu geanta plină, mă prezentai la poartă: ”Nene paznicule, am greșit-o, am greșit-o, acum ce să fac? I-am adus înapoi. Îi duc la locul lor”. Paznicul mă măsură de sus până jos de parcă l-aș fi înjurat de mamă: ”Nț. În uzină nu poți intra. N-ai bon de poartă pentru ei. Stai să dau un telefon șefului de secție”. Rămăsei blocat, mai ceva ca un rulment ”gripat”. După cum se desfășura convorbirea, cât p-aci s-o rup la fugă. ”Șeful dumitale zice că din secție nu lipsește nici o bilă de rulment. Dovedește că ai furat și gata”.
Degeaba i-am explicat că o asemena treabă se face fără martori, că la ieșire nu m-a controlat nimeni. ”Și vrei să mă bagi și pe mine în belea? Eu nu știu nimic, du-te la director” – se disculpă paznicul.
Bine zis! În antecameră, secretara îmi spuse să aștept. Ca să nu m-apuce tremuratul, m-apucai de numărat în gând. Am trecut și de 6201 și de 6207 și de 11489. Când s-ajung aproape de 15 000 mă auzi strigat. Intrai: ”Domnule director, am greșit, am furat, faceți-mi ce vreți, eu vă las rulmenții aici”. Pe cristalul biroului, două stive se înălțau, în timp ce gândeam: ”Gata, am scăpat de ei. Ce-oi păți, voi vedea”. ”De sancțiune n-o să scapi dumneata, dar, te rog, nu-mi murdări biroul cu fiarele astea, pune-le în geantă și du-te la…”.
N-am mai rezistat. Direct la poliție m-am oprit. Nu știu ce-am zis, că ofițerul de serviciu a și pus mâna pe telefon: ”Alo? Spitalul? Trimiteți, vă rog, de urgență un echipaj de salvare. E unul aici la noi care nu se mai oprește din numărat. A ajuns la 6205, și-i tot dă înainte…”.
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
