”Acuze la unison” de Urfet Şachir

617
Mecca
Mecca

”Credinţa este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă” (Rabindranath Tagore)

”Cine salvează viaţa unui om, e ca şi cum a salvat viaţa tuturor oamenilor, cine omoară un om, e ca şi cum a omorât toţi oamenii.” (Maide 5/32. Ayet)

Să pui oamenii la grămadă şi să-i pedepseşti pentru lucruri care ţin de supravieţuire sau, mai rău, doar pentru incidentul de-a se fi născut într-o credinţă anume, neacceptată de ”lumea civilizată”, dar cu o istorie, în mod bizar, cel puţin asemănătoare ca doctrină ideologică cu ceea ce se numeşte astăzi stat islamic sau jihad, pare să fie, paradoxal, o pasiune a celor ce propovăduiesc democraţia. Injustiţia şi nepăsarea acestei societăţi care aruncă la marginea ei pe cei născuţi într-o altă confesiune decât a lor, aceasta, de altfel, fiind singura lor vină, fac clare victime colaterale. Înşişi musulmanii, cei adevăraţi, se luptă şi caută, de ani, soluţii pentru eradicarea terorismului, dar detaliile acestea nu sunt spuse cu voce tare, nu-i aşa?

Capturarea Ierusalimului de către cruciaţi. Pictură din secolul XIX Sursa The Vintage News
”Capturarea Ierusalimului de către cruciaţi”, pictură din secolul al XIX-lea. Sursa: The Vintage News

Turcia e un exemplu grăitor în acest sens, şi nu de ieri, de azi. Islamul nu se opreşte la jihad aşa cum, Slavă Domnului(!), creştinismul n-a făcut-o la cruciaţi. Sau inchiziţie, acea ”lăudabilă” instituţie ecleziastică, represivă, cu prerogative judiciare de o mare cruzime, însărcinată cu apărarea credinţei creştine. I-a persecutat, printre alţii, pe musulmanii, suspectaţi de ce altceva(?), dacă nu de a fi continuat practicile vechilor lor religii. Această instituţie a lăsat triste amintiri, trimiţând pe eşafod, mai întâi din fanatism, apoi şi din interese monarhice, mii de persoane. A revenit, mă întreb, vremea pedepsirii credinţei?Inchizitie

La urma urmei, religia nu trebuie să se confunde cu credinţa. De ce le-am confunda? Sunt elemente total diferite din start. Religia e apanajul oamenilor, oricât am insista să dovedim altceva, pe când credinţa e un dat. De la Creator, indiferent pe ce nume îl strigi şi dacă e în taină sau cu glas tare. Privind în jur găsesc că, în mod bizar, omenirea s-a plictisit să tot evolueze şi a stagnat. Pot doar să sper că nu e pe timp nelimitat. Sunt interese care inoculează acest cult şi redeşteaptă sentimentele de ură şi răzbunare, pentru a crea haos şi-a duce la îndeplinire, infiltrat pe uşa din dos, un plan hidos. Violenţa nu se rezolvă prin violenţă. Aplicând ”ochi pentru ochi”, lumea va deveni, inevitabil, oarbă. Omului simplu, de orice religie ar fi, nu-i arde de terorism. Singurul lui ţel este un trai decent şi-un cer senin, cu soare mult dacă se poate, fără vânt, fără furtună, fără ură şi velocitate. Pacea este singurul lucru care sălăşluieşte în mintea lui. Se cuvine să se pedepsească o astfel de minte?! Musulmanii pacifişti s-au solidarizat cu poporul francez rănit şi înlăcrimat în urma atentatelor teroriste care au însângerat Franţa, condamnând atacurile teroriste şi violenţele de orice fel. Dar, din nou, nimeni n-a stat să filmeze asta. Încă din vechime, poeţi turci au militat în spiritul solidarităţii umane. Printre aceştia, s-au remarcat Yunus Emre, cel ce reprezintă pentru cultura turcă ceea ce reprezintă Eminescu pentru cea română, şi Cellaledin Rumi-Mevlana. „În lume sunt atâtea limbi, atâtea limbi,/Dar toate au un singur înţeles./Sparge, mai degrabă, oalele şi ulcioarele,/Apa merge pe făgaşul pe care şi l-a ales./Lasă puterea mâniei, lasă războiul,/Sufletu-ţi cum se înhamă, aşa îşi duce şi traiul”, susţine cel din urmă în versurile sale.

Vatican
Vatican

Nici un Cuvânt de Sus, fie el din Biblie sau din Coran, nu îndeamnă la violenţă şi moarte. Ba dimpotrivă, abundă aceleaşi porunci sfinte de bună-convieţuire şi pace. Că unii aleg să citească printre rânduri, e un act funest în sine. O împietate. Musulmanii nu merită a fi acuzaţi la unison, punându-le eticheta de fanatism, aşa, pe apucate. Doare! Am citit că islamul ar fi ”o rampă de lansare către lumea de dincolo”, nu e religie cu state. De ce această inutilă generalizare? Cea mai frumoasă şi sfântă religie este mama care m-a născut şi crescut în sfânta taină a poruncii divine, cu frica Domnului în sân. Da, spun Dumnezeu, aş putea spune Allah, dar Dumnezeu este traducerea lui Allah în limba română, iar articolul este scris în limba ţării în care m-am născut şi crescut. Nu, nu, domnilor/doamnelor, nu sunt o teroristă! Sunt o musulmană care doreşte tot binele din lume şi de la Dumnezeu/Allah şi nu gândesc nici o clipă, nici cât o fărâmă de pâine să trimit suflete în lumea de dincolo. Între creştinism şi islam există o ”râcă” bazată pe faptul că ambele sunt religii avraamice. Fiecare pretinde că deţine firul direct către Dumnezeu. Islamul şi creştinismul au la bază aceleaşi principii fundamentale: iubirea de Dumnezeu, iubirea aproapelui, libertatea omului de a alege. Sunt monoteiste şi au, da, un Dumnezeu, Allah, God, Dieu, Dios sau oricum altcumva. Mă îndoiesc că aceste lucruri nu sunt cunoscute în era tehnologiei avansate. Cine şi ce incită, de fapt, la ură? E singura mea întrebare.

Hari Krishna
Hari Krishna

”Acest dor nu-ncape într-un singur oraş,/El înconjoară întreaga lume,/Acest dor în suflete îşi face sălaş/Prin poezie, prin cântec şi prin glume./Are mereu o lacrimă în ochi,/Cu ea desenează marea depărtare/Şi cel mai neînsemnat cuvânt de deochi/Ar frânge durerea şi greaua uitare./[…] N-am înţeles divinul şi a noastră menire,/Cuprinşi de ură, unii au ucis fără temei./Dar urii cum să-i răspunzi cu ură/Unui popor şi-aşa greu încercat?/Credinţa să-i fie folosită în altă bătătură,/Să distrugă omenirea, pământul bogat?”

Noiembrie 2015

Arhiva rubricii Traditiones

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.