Scriam cu câțiva ani în urmă, în aceeași perioadă, despre bucatele de post pregătite de bunica pentru zilele de dinaintea Crăciunului, atunci când ne făcea nouă, nepoţilor, halva turcească, un amestec de ulei, zahăr, făină şi, uneori, cacao, o gustare dulce căreia nu i-am uitat gustul, dar pe care nu am încercat-o niciodată.
Am crezut şi mai cred şi acum că unele lucruri sunt irepetabile chiar şi în materie de gust. Mă uit cu nostalgie la calorifer şi mi-aduc aminte de soba pe care mama mai gătea iarna, o sobă ca un picior uriaş, cu plită, din teracotă grena, în al cărei cuptor se lăfăiau cartofii, dovleacul sau chiar sfecla, ultima bună pentru a îndulci turta de mălai. Se coc şi în cuptorul aragazului, dar gustul nu mai e acelaşi sau, poate, e doar o impresie, fiindcă, după părerea mea, întâmplările din copilăria fiecăruia devin poveşti peste timp. Varza călită, scoasă din cuptor, era aurie şi rămânea un fel de mâncare de bază pe perioada postului, alături de fasole, iahnie sau ciorbă şi de mămăliga tăiată cu aţa şi murăturile asortate.
Erau gusturi simple, fiecare fel avea o identitate aparte şi nu prea se amestecau, poate şi pentru faptul că mâncarea era la fel de simplă ca şi existenţa oamenilor. Însă lumea s-a schimbat, gusturile s-au schimbat, legumele şi fructele nu mai au gustul de odinioară (unele sunt modificate genetic), iar moda occidentală ne-a cucerit şi în acest domeniu. Astăzi facem mix-uri din orice, oricum, numai amestec să fie şi cât mai sofisticat, demonstrând, în opinia mea, neliniştea care ne guvernează vieţile.
Cu bine și cu bucurie.
