Nici nu știu cum să încep?!? Sunt trei situații (deh!, ca în zicala binecunoscută nouă, care spune că „ulciorul nu merge de multe ori la apă”, doar, totuși, de trei ori ș-apoi se sparge), situații absolut speciale și diferite, care s-au petrecut treptat și care mi-au schimbat viața, și nu știu cu care dintre ele să-mi încep călătoria gândurilor din acest Decupaj? Nu mi-e ușor să mă decid, căci toate trei mi-au schimbat total ritmul preocupărilor, au sensibilizat, adâncit și aprofundat tensiunea trăirilor zilnice, mi-au alcătuit un altfel de itinerar în traseul destinului meu, și mi-au croit alte cărări pe drumul vieții, pe care le-am urmat cu stoicism, curaj, disciplină, cu tristeți și nostalgii trecătoare, cu bucurie, emoții, speranță și iubire. Cele trei situații de viață, au fost adevărate ulcioare pline cu apă vie, potolindu-mi setea de nou, de altceva, căci, trebuie să recunosc, nici nu-mi închipui și nici nu-mi doresc acum altceva, decât a fost să fie. Nici nu mi s-ar fi putut întâmpla altceva mai bun decât s-a întâmplat. Așadar, la drum!
De altfel, ar trebui să încep cu prima situație specială, cu venirea mea în Germania, petrecută acum 42 de ani, care, cu adevărat, a însemnat un nou început al unei altfel de viață. Dar timpul a șters de mult toate aceste începuturi și mi-a oferit an de an noi schimbări, noi emoții, noi trăiri, acoperind cu perdeaua rutinei de zi cu zi pe cele vechi care s-au pierdut în timp pe drumul uitărilor. Doar timpul a fost acela care a rămas mereu lângă mine. Același, statornic, măsurat, însoțindu-mă în această altfel de viață, ocrotindu-mă, dirijându-mă în direcții mai bune, necunoscute încă mie, învățându-mă minte uneori, susținându-mă la greu, căci timpul îmi rămăsese singurul prieten care a călătorit cu mine. Nu am lăsat timpul din România abandonat acolo, pe străzile Bucureștiului sau pe drumurile străbătute prin țară, ci l-am luat cu mine, și asta m-a ajutat foarte mult în tot ceea ce am realizat împreună cu el în toți acești ani care au trecut. A fost singurul bagaj care mi-am permis să-l iau cu mine, dimpreună cu toate amintirile adunate și păstrate cu grijă în sertarele sufletului, și-așa s-au scurs cei zeci de ani importanți din viața mea, de parcă ar fi fost ieri. El, timpul, m-a ajutat să mă schimb și, în același timp, să schimb acea altfel de viață pe care o părăsisem într-o altfel de viață pe care o începeam, pe care doream să o aflu și care-mi deschidea generoasă porțile unei lumi necunoscute, dar care a reușit să devină, în scurt timp, viața mea actuală, normală, în care-mi petrec și-acum zilele și nopțile cu o mare liniște sufletească.
Asta a fost, pe scurt, o primă situație specială care a marcat prima etapă a unei altfel de a fi, de a trăi. Și așa s-a scurs timpul, eu fiind mereu alături de el, în cursa lui imensă de a descoperi lumea… „E bine ca timpul care se scurge să nu ne macine și să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlinească, e bine ca timpul să fie o construcție”, afirma Antoine de Saint-Exupéry. A fost cu adevărat un început greu, dar… constructiv. Multe s-au schimbat între timp! Mi-am sădit în grădina sufletului și a viselor mele o lume a mea, în care credeam, cu toate eforturile și grijile ce se impuneau, cu tot curajul necesar unui nou început, convinsă fiind că voi reuși și voi face față acestui altfel de viață. Goethe spunea: „Omul sădește în lume ceea ce poartă în inima sa.”. Am făcut-o cu o inimă bună, cu credință și cu speranța în bine, croindu-mi o lume nouă, a mea, care să mă înțeleagă, să mă fac înțeleasă și să nu mă pierd ca un bob de nisip în clepsidra timpului pierdut. Să ai o inimă bună, să o păstrezi așa, la bine și la rău, într-o lume atât de rea, înseamnă curaj nu slăbiciune, mi-am zis și am rămas fidelă acestui gând păstrat adânc în sufletul meu, străduindu-mă să rămân așa cum am fost mereu. Viața mea a devenit pur și simplu un altfel de trai, aici în Germania și am înțeles de ce am făcut acest pas, și am căutat să-mi găsesc și modalitățile de-a înțelege cum ar fi mai bine să pot trăi aici altfel, decât am fost nevoită să trăiesc. Nietzsche afirma: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască, va găsi soluția pentru cum.” Și am găsit-o, sădind în jur ceea ce nutream în suflet! Și când mă gândesc că noi oamenii, pentru a fi fericiți pe acest pământ, avem nevoie doar de trei lucruri în viață: sănătate, liniște și suflete dragi alături, mă bucur la bagajul sufletesc pe care l-am adunat în toți acești ani și nu l-am pierdut pe cărările dezamăgirilor, și mă bucur că este așa, mai ales acun, când mă aflu în pragul bătrâneții și nu mai am nimic de schimbat… Ăsta a fost, de fapt, primul ulcior care a mers la izvor și a ajuns la mine cu apa vie a vieții…
Mă opresc la „suflete dragi alături”, al doilea ulcior din poveste, căci tocmai despre asta aș dori să scriu aici .Despre acele suflete care mi-au fost alături în momentele cele mai dificile, ajutându-mă să cred în iubire. Nu. Nu, nu este vorba de oameni. În momentele dificile ale vieții cei mai buni terapeuți nu sunt oamenii, ei dezamăgesc, rănesc, mint, te părăsesc, așadar, cei mai buni vindecători au patru lăbuțe și blană. Animalele sunt bune pentru sufletul și pentru inima obosită, îndurerată și, trebuie să recunosc, că nu mai am încredere în oamenii cărora nu le plac câinii, dar am încredere în câinii cărora nu le plac oamenii. Și asta o afirm după ce am avut parte de asemenea oameni, din păcate, de care însă m-am distanțat discret și pentru totdeauna. Într-o zi, bunul Dumnezeu a spus omului: „Să-ți iubești aproapele”, dar numai câinele de alături a înțeles spusa bunului Dumnezeu… Nu cred că greșesc când afirm: Ce minunată ar fi viața pe pământ dacă oamenii ar avea inima iubitoare a unui câine! Așadar, cred că ați înțeles că aici nu este vorba despre oameni ci despre Felix și Hugo, sufletele iubitoare care au rămas alături de mine la bine și la rău, care mi-au arătat ce înseamnă iubire, devotament, prietenie și credință. Nu intenționez să povestesc toate minunatele momente trăite alături de ei, dar pot recunoaște că, alături de ei, am învățat și mai mult ce înseamnă să duci o altfel de viață, alături, împreună, sub același acoperiș, să-i tratezi ca pe un membru de familie, căci din România venisem cu o cu totul altă părere despre cum trebuie să ne purtăm cu aceste animale. Câinele, sărmanul, rămâne în ploaie și frig, legat de lanț, undeva în fundul curții, doar pisica mai reușește să se strecoare prin casă, dar nu pentru mult timp. Trist. Este un altfel de a vedea relația dintre animalele domestice și stăpânii casei, care acolo așa este împământenită, iar iubirea față de un câiine sau o pisică se manifestă altfel decât aici. Până nu iubești un animal cu adevărat, o parte a sufletului rămâne adormit. Un câine sau o pisică nu știu cum se scrie iubire, dar ei știu cum să ți-o arate zi de zi. Și, într-adevăr, cei zece ani petrecuți cu Felix între pereții unui apartament, nu-i regret deloc. El a fost mereu cu mine, zi și noapte. Am putut să fac călătorii, să mă mișc prin lume, așteptându-mă liniștit acasă, știind că mă întorc la el. Se lăsa îngrijit de oameni iubitori, vecini, prieteni. Și asta până în ultima clipă când nu a mai avut puterea să rămână lângă mine. Nu a fost bolnav decât o dată. După zece ani de conviețuire, o dată bolnav. Nici nu a vrut să mai trăiască. Și acum îl port în suflet, și-i simt prezența aici, unde a rămas mereu cu mine. Dar a venit Hugo, după un timp de durere și i-a luat locul. Tot negru ca Felix, doar că el mi-a impus o cu totul altfel de viață. Viața cu un câine nu este la fel cu viața cu o pisică. Absolut altfel! Nu mă mai pot zbengui prin lume, nu mai călătoresc ca înainte, doar uneori, și numai în locuri unde mă pot deplasa și caza cu un câine. Hugo nu acceptă nicio altă persoană lângă el, nu merge nici la plimbare cu nimeni altcineva, numai cu mine. Deh, așa l-am învățat, căci l-am adoptat când avea numai 5 luni. Și acum are 8 ani. Un alintat, recunosc. Sufletul unui cățel este la fel de curat și nevinovat ca al unui copil. iar dacă îi dăruiești iubirea, îți dăruiește și el pentru totdeauna întreaga lui inimă iubitoare și recunoscătoare, și așa este Hugo.
M-am pregătit cu grijă după ce m-am hotărât despre ce voi scrie. „Doamna cu cățelul” îmi răsuna mereu în urechi, sunt „Doamna cu cățelul”, îmi spuneam, și gândul mă îndemna să revăd minunatul film de prin anii ’60, după nuvela lui Cehov, pentru a intra și mai bine în atmosfera cerută de subiectul rândurilor de față. Un film de dragoste, despre doi oameni în căutarea unei iubiri, a unei altfel de iubiri, numai a lor, pe care și-o promit că o vor trăi împreună, cândva… Un film frumos. Mă bucur că l-am revăzut după atâția ani. Apoi, știam că se apropie 13 septembrie, ziua mea onomastică, dar și ziua de naștere a lui Hugo. Are deja 8 ani. Opt ani cu mine, venind după ce m-a părăsit Felix. El a venit la momentul potrivit, cu candoarea lui, cu iubirea lui fără margini. El m-a ajutat să nu-mi pierd iubirea, să-mi păstrez inima bună și să iubesc în continuare, să-l iubesc pe el și să-mi schimb ritmul vieții, care a devenit deodată o altfel de viață. Total altfel. Viața cu un cățel. El este prietenul meu, păzitorul meu, noul membru de familiei mele. Eu sunt stăpâna vieții lui, iubirea lui, El v-a rămâne mereu cu mine, devotat, pînă la moarte. Mă străduiesc să rămân tânără căci, constat că merită să trăiești o altfel de viață alături de el.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
