Trebuie să reiau o declarație pe care am mai făcut-o cândva în Leviathan: nu sunt specialist în balet, nu sunt nici măcar baletoman; dar s-a întâmplat să văd la viața mea mult balet și balet de cea mai înaltă calitate, ba chiar și balet modern de superior carat artistic; una dintre doamnele care, la Institut, au predat seriei mele istoria teatrului era critic de balet, așa că uneori am putut căpăta lămuriri de specialitate despre câte un spectacol de balet mai deosebit pe care îl vedeam.
Unul dintre evenimentele de neuitat ale tinereții mele a fost vizionarea spectacolelor aduse în turneu de trupa lui George Balanchine, poate cel mai mare dintre cei mai mari coregrafi. De acest turneu se leagă o amintire care mă urmărește încă, după mai bine de jumătate de secol.
În baletul Întoarcerea fiului rătăcitor, rolul fiului era dansat de celebrul Eduardo Villella. În primul tablou al baletului lui Balanchine, Villella străbătea scena într-o serie de sărituri de înălțimea și întinderea cărora n-am mai văzut niciodată, nici înainte, nici după ce l-am văzut pe marele dansator. În ultima scenă a baletului, întorcându-se acasă, Villella traversa pe diagonală scena târându-se pe genunchi. Episodul ăsta m-a zguduit atunci când l-am văzut, amintirea lui mă cutremură azi, la vârsta mea, parcă și mai tare.
Toate astea ca să vă asigur că nu-mi lipsesc cu totul instrumentele necesare ca să apreciez corect un balet.
Itzik Galili, care s-a născut în 1961 la Tel Aviv, este considerat unul dintre cei mai de seamă coregrafi israelieni; a început ca balerin, în Compania Bat Sheva și în Compania Bat Dor, apoi, în 1991, s-a strămutat în Olanda, unde și-a întemeiat o trupă a lui. În 2009 Galili s-a mutat de la Groningen la Amsterdam, invitat să fie co-director al recent înființatei acolo companii de dans contemporan.
A creat peste 60 de balete și a lucrat cu cele mai glorioase trupe de dans din lume, obținând și premii peste premii.
Anunțându-se o nouă lucrare a lui în repertoriul Operei Israeliene (numai trei reprezentații!), am dat ascultare recomandării unei prietene în al cărei gust am încredere și mi-am procurat un bilet; în ultima clipă prietena și-a procurat și ea un bilet. Am impresia că dezamăgirea pe care i-a produs-o ei spectacolul a fost chiar mai mare decât cea suferită de mine…
Cu toate că muzica – genială – a lui Vivaldi e barocă (interpretată în spectacol de o formație orchestrală de cameră, sub bagheta lui Etan Schmeisser – vioară solo: Asi Matathias), nu m-am așteptat ca dansurile imaginate de Galili să fie și ele baroce. Deși contrastul dintre stilul muzicii și stilul dansurilor în prima clipă șochează. Nu m-am așteptat nici ca aceste dansuri să ilustreze cele patru anotimpuri, așa cum nici muzica lui Vivaldi nu ilustrează anotimpurile, ci sugerează numai stări de spirit adecvate acestor anotimpuri.
Baletul este interpretat de zece dansatori, cinci fete și cinci băieți; toți zece sunt dansatori de mâna întâi. Toți zece poartă costume negre – variațiuni iscusite ale unui același foarte sobru model (Betty Eldad); și toți dansează desculți (Isadora, Isadora!). Numai că baletul lui Galili este repetitiv și monoton. El nu comunică ideea scurgerii ciclice a timpului, a unei mereu înnoite evoluții. Aceleași smucituri ale brațelor (și aceleași piruete cu un picior țeapăn ridicat în aer la maximum) se reiau și se tot reiau. Dansurile sunt asezonate în Anotimpuri cu nu puțină acrobatică.
N-am să contest că Anotimpurile lui Galili conțin și câteva momente realmente grăitoare – un scurt duet a doi băieți, și un duet similar a două fete.
Din când în când una dintre dansatoare declamă în engleză un text, al cărui sens fundamental e că, pentru moment, lucrurile mai merg cum mai merg, dar în viitor (in the future) ele o să meargă din rău în mai rău. Periodic, neagra premoniție e reluată, în cor vorbit, de către tot ansamblul. Ceea ce pune întregul opus coregrafic în contradicție cu muzica pe care el, chipurile, se bizuie și care exprimă o intensă bucurie a existenței, a veșnicei reînnoiri a naturii.
Luminile construite de Nadav Barnea se schimbă la fiecare câteva secunde și sunt deosebit de frumoase și de expresive, dar nu urmăresc să însenineze atmosfera generală a baletului, ci dimpotrivă.
La sfârșitul spectacolului publicul tânăr a aplaudat frenetic; mi se spune că acela oleacă mai copt a strâmbat discret din nas. Coregraful trebuie să fi fost mulțumit – a apărut la aplauze într-un foarte cochet șort alb.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
