Mă văd într-o iarnă (ianuarie ’90) străbătând, împreună cu prietena mea, Mirela, zgribulite, Bucureştiul unor vremuri tulburi (doar ce ”făcusem” Revoluţia, doar ce plecasem de acasă, a doua zi de Crăciun, convinsă că ţara are nevoie de mine, că nu am dreptul să mă îmbuib în timp ce alţii mor pe stradă; sfântă naivitate! Poetul zice: ”De-atunci nu mai trag cu praştia-n vrăbii/de-atunci nu mai merg la nicio-ngropare”; eu spun:”„de-atunci nu mai trag cu puşca-n terorişti, de-atunci nu mai merg la nicio revoluţie”. Atunci am înţeles că singurul mod în care pot fi de folos ţării mele este să învăţ şi să-mi fac datoria acolo unde mă aflu; de-atunci îi las pe alţii să facă revoluţii. Noi, generaţia aceea, a anilor ’65–’70, am fi putut fi carne de tun dacă Cineva – vreau să zic Bunul Dumnezeu – n-ar fi avut milă de noi, să pună altcuiva în gând să ne trimită mai devreme în vacanţă. E drept că tot n-am putut sta cuminte acasă, dar şi atunci când m-am întors, Cineva a avut milă de mine. Şi eu cum să mulţumesc pentru asta? Umblând lelea pe străzi, în loc să-mi fac datoria?).
Mă văd, aşadar, în iarna aceea, în holul Ateneului Român, plin de soldaţi (încă nu se dăduse ordinul de retragere), împreună cu Mirela, tinerele, frumuşele (scuzaţi ”modestia”! A fost demult) şi nepricepând în ruptul capului de ce camerele de filmat tăbărâseră pe o ”babă” ce părea matusalemică (o fi pleonasm?), în loc să ne filmeze pe noi, mimozele. Ca să ne menţinem moralul, am conchis că, pesemne, asta se datora blănii de vulpe argintie pe care o purta aceea la gât. Era un spectacol dedicat lui Eminescu, în care concerta la pian celebrul Dan Grigore, iar actorul meu preferat la vremea aceea (îl văzusem de vreo cinci ori în ”Hamlet”-ul lui Tocilescu, la Sala ”Grădina Icoanei” a Teatrului ”Bulandra”) – Ion Caramitru recita poezii de Eminescu. A fost un adevărat regal. Era şi starea aceea specială de exaltare, imediat după revoluţie sau ce-o fi fost, încă mai credeam că, odată cu ea, ne-au năpădit Binele, Adevărul şi Frumosul. N-a fost să fie, asta e! Nu ne rămâne decât să-l căutăm şi să-l găsim acolo unde se află, precum căutătorii de aur care dau la o parte munţi de steril până ajung la filon.
La sfârşitul spectacolului, Caramitru ne-a anunţat o surpriză: ne-a prezentat ”baba”. Care era nimeni alta decât celebra pianistă Cella Delavrancea, la vârsta de 102 ani! Atunci, eu şi Mirela am răsuflat uşurate: deci nu pentru că era mai frumoasă decât noi… Când am văzut-o cât e de fragilă, ce mâini osificate are, cum a urcat cu mare greutate, ajutată, pe scenă, am avut convingerea că nu vom vedea decât o mumie în viaţă. Dar în momentul când ”exponatul” a început să cânte la pian, la patru mâini cu Dan Grigore (fostul său elev), am încremenit. Atâta forţă, atâta vivacitate, atâta sensibilitate în actul artistic! A fost o mare lecţie pentru moaca de mine, o fâţă de 20 de ani care mă simţeam ostenită după laboratoarele ce păreau interminabile. Atunci am înţeles că pasiunea pentru ceea ce faci nu are vârstă, că arta este un soi de elixir al tinereţii. Să mă contrazică cineva!
Am avut bucuria să văd de curând o înregistrare, pe un canal TV, şi să o revăd pe Doamna Cella care vorbea atât de lucid, atât de smerit şi de frumos. A spus printre altele: ”Cum aş putea eu să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru atâtea daruri, pentru atâţia ani cu care am fost hărăzită şi pentru o viaţă atât de frumoasă?” Apoi, comparându-se cu marii compozitori: ”Cine sunt eu? Eu sunt nimeni, sunt un fir de iarbă, pe lângă aceia care au compus marile opere muzicale. În faţa muzicii lui Bach, îmi vine să îngenunchez”. Aşa cum mie îmi vine să îngenunchez în faţa amintirii unor asemenea oameni care au trăit printre noi, de multe ori neştiuţi. Citindu-i ”Dintr-un secol de viaţă”, am avut ocazia să constat că Cella Delavrancea a fost nu doar o muziciană strălucită, ci şi o scriitoare cu mult har. Şi îi dau dreptate când spune că nu ştie cum să mulţumească pentru o asemena viaţă. Lucrurile pe care le-a făcut, cele trăite, oamenii pe care i-a întâlnit au avut darul de a-i asigura o existenţă de vis. În reportajul pe care l-am văzut, se spunea că, la vârsta de 95 de ani, încă mai primea oaspeţi cărora le cânta la pian de la 9 seara până spre ora 3 dimineaţa.
Atunci, la Ateneu, Caramitru ne-a prezentat-o ca pe o doamnă ”contemporană cu Eminescu”. Ei, la vârsta de 102 ani, mă voi lăuda și eu că am fost contemporană cu Cella Delavrancea.
Slobozia, 27 august 2012
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
