Oboseala o făcea să se simtă ciudat. Auzi în timpane bătăile inimii. Nimic nou. Crescuse tensiunea iar, asta se mai întâmplase. Continuă munca deși era târziu, însă a doua zi, la ora opt comenzile trebuiau onorate. La un moment dat, o durere acută se instală în ceafă.
– Ei, drăcie, își spuse Otilia. Asta mai lipsea, o durere de cap! Se ridică din poziția care îi adusese starea de rău și se îndreptă spre cameră. Soțul o văzu trecând precipitată, palidă și cu o figură speriată:
– Ce se întâmplă? o întrebă el panicat.
– Ia copilul de aici, mă simt rău, îi răspunse ea grăbit și cu vocea răgușită. Dar cine mai auzea asta? O luă și o întinse pe patul din dormitor încercând să își dea seama ce are. O apăsare cumplită în spate și piept făcea să pară că o menghină uriașă o strângea cu puteri infernale. ”Inima”, spuse Otilia și sări din pat dând ocoluri întortocheate camerei. Avu timp doar să vadă chipul copilului paralizat de spaimă. Nu știa ce se întâmplă cu mama lui. ”Scoate copilul de aici”, șuieră ea adunându-și toate forțele.
– Alo, e un caz urgent, repede, acum, vă rog, inima… vorbea bărbatul precipitat la telefon cu cei de la Salvare. O luă forțat și o așeză din nou pe pat, însă cu o putere neomenească îl dădu la o parte și începu aproape să alerge prin cameră, parcă în căutare de ceva. Era perfect conștientă de ceea ce simțea. Nu, nu se gândea că va muri… ci doar avea o teamă teribilă și nu știa de ce. Părea că ceva o urmărește, părea că trebuie să caute ceva… părea că are nevoie urgentă de ceva, dar nu avea nici o idee de ce anume. Deodată, durerea apăsătoare deveni insuportabilă. Nu mai putea respira. Se prăbuși. Agonia începu, iar ea privi în jur. Nu era nimeni. Își dădu seama ce se întâmpla. În bătălia aceea nu era nimeni decât ea și moartea. Și era atât de conștientă… Își vedea soțul făcând gesturi disperate, undeva, departe… Nu auzea decât niște tobe care parcă îi anunțau plecarea… sau, poate, sosirea. Închise ochii. Moartea, ce chestie interesantă, gândi cu specificul ei umor negru, moartea, draga de ea, viteaza asta pe care eu mi-o imaginam lungă, slabă și cu o coasă în mână, nu era deloc așa. Era ca o luptă nevăzută. Ca o stafie pe care nu o vedea, dar o simțea, îi simțea răsuflarea, loviturile și gândul. Nu, nici voce nu avea. Nu îi vorbea prin cuvinte și totuși îi spunea multe. În fața ei era singură… Un câmp de luptă în care se înfruntau ele două, ca pe timpul când era copil… Își aminti brusc scena din copilărie, scenă pe care o uitase cu desăvârșire după ce se trezise din comă. Atunci, se speriase, plânsese, țipase, strigase la mama. Acum, nu. Acum, o privea cu îndrăzneală, deși sângele îi înghețase. Deși stupefiată că în fața ei era atât de singură… atât de singură… după o viață în care iubise și fusese iubită de atâția oameni dragi, azi o privea cu hotărâre în ochii ei de vânt turbat și nimeni nu era să o încurajeze. Îi luase tot. Auzul, văzul, aerul… aerul la care fiecare avea dreptul, acum era al ei. Triumfătoare, aștepta ultima suflare ca pe un trofeu pe care odată, demult… îl scăpase din mână. Otilia se contopi cu un singur gând: singură… singură… singură… și în fața mea, moartea.
*
– Aveți o fetiță de trei kilograme. Felicitări și să vă trăiască, îî spuse doctorița-moașă într-o limbă străină, la ora trei și douăzeci și cinci dimineața.
– Nu-i așa că a venit singură? spuse ea cu un zâmbet obosit, în românește.
– Poftim? întrebă doctorița încurcată că nu înțelesese.
– Nimic, doar… mulțumesc, răspunse Otilia, de data asta în limba pe care o vorbea doctorița și cu o privire năstrușnică. Apoi, ca pentru ea, cu un zâmbet copilăresc: ”Ăsta a fost Asul meu de Treflă, pe care îl aveam în mânecă, Moarte!”