De după un cot cu stufăriş, lin, ca o făptură timidă ce nu voia să fie privită dintr-o dată, le apăru în faţa privirilor o insuliţă verde strălucind în soarele dimineţii mai ceva ca toată natura dintre apele bălţii. Norişori de ceaţă o înconjurau ca o coroană pufoasă amplificându-i şi mai mult strălucirea.
Pe insuliţă nu creştea stuf, papură sau alţi lăstari de baltă. Doar iarbă. O iarbă diferită de toate ierburile din împrejurimi. Şi prin formă, şi prin culoare. Frunzuliţele erau rotunde cu câte o gaură la mijloc, iar culoarea pornea de la un verde-alb, crescând în intensitate spre un verde-albastru într-o joc de culori, ameţitor de tainic.
Ostrovul lui Terente era unic şi prin faptul că ieşea din ape în ziua în care a fost împuşcat Terente, dar şi prin minunăţia vegetaţiei care creştea pe el. Te magnetiza.
Multora le era teamă să se apropie, mai ales lipovenilor, preferând să privească ostrovul de la distanţă.
Sunt poveşti cum că s-au încumetat unii să pescuiască în acea zi de pe ostrov, că cică acolo, atunci se prind peştii cei mai mari ai bălţii, dar nu au făcut mare pescuială. De teamă că ostrovul ar putea dispărea în ape odată cu ei, stăteau puţin cu undiţa-n apă. Totuşi, „minciunile” pescăreşti circulau repede, dar lumea credea altceva, că au prins capturi mari de peşte şi le era teamă de vreun un duh, ceva din ape care le poate aduce ghinion şi nu spuneau la nimeni adevărul. Şi alte născociri, că aşa e lumea când nu are explicaţii la ceva necunoscut.
Dovadă că nu era ceva de speriat acest ostrov, în acel moment, când lotca plutea lin pe după stuf, înfăţişând copiilor acel tablou magic, pe insuliţă un stârc alb îşi toaleta penele. Nicio grijă pe el, doar că la vederea bărcii cu turiştii ocazionali îşi luă zorul spre alte locuri fără intruşi pe teritoriul lui.
Copiii era uimiţi şi nu scoteau niciun cuvânt. Nici măcar nu gândeau. Nu ştiau ei prea multe despre acest ostrov. Magia plutea fără voia lor şi o dorinţă de a ajunge pe insuliţă mocnea în ei.
‒ Nene Cuzmin!, îndrăzni Licuţă. Ne duci până acolo, la ostrov?
‒ Net. Trebe să întoarcem. Neculai aşteaptă să aducem la pescuit aici.
Licuţă nu reuşea sub niciun chip să-i citească gândurile. Toate erau tulburi de băutură. Voia să găsească o portiţă de înduplecare în mintea lui şi să-l roage într-un fel.
„Poate vrea o sticlă cu rachiu”, îl ajută Perluţa cu un gând.
‒ Hai, bre, nea Cuzmin! Vorbesc cu tata ca să-ţi mai dea o sticluţă de votcă când ne întoarcem.
‒ Net-net-net! Ie cu problem acolo şi nicivo să mă apropii.
În capul lipoveanului, pare că superstiţia era mai puternică decât băutura.
‒ Poate chiar două. Am văzut că şi nea Costică avea rachiu în sacoşă, insistă şi Perluţa, poate-poate.
Lipoveanul se aplecă în barcă după sticla cu rachiu golită pe jumătate şi din două înghiţituri o goli imediat. Mârâi de bunătatea băuturii şi dregându-şi glasul horcăit de mahoarcă şi rachiu, prinse curaj.
‒ Haraşo, rebiata. Paşli pân’ acolo, aproape, atât. Na videşi ostrov şi întoarcem la Neculai. Net urcam na ostrov. Davai!
Şi din două lopeţi întoarse barca schimbând traseul către Ostovul lui Terente.
Ostrovul, de la distanţă, părea o insuliţă cât să se învârtă pe ea 4-5 oameni, dar cu cât se apropiau de el, mogâldeaţa plutitoare creştea văzând cu ochii.
Asta vedeau copiii cu ochii măriţi de uimire, căci lipoveanul vedea doar apa în care împingea lopeţile. Băutura îşi făcea efectul şi nu mai ţinea cont de teama ostrovului. Un zâmbet caraghios îi rămase înţepenit pe chip.
Deodată, Licuţă simţi bănuţul din buzunar zbătându-se. O briză rece trecu prin el, iar un vuiet se porni din senin. Culorile bălţii se topeau într-un gri murdar. Insula devenise un bolovan negru şi începu să se învârtă odată cu ei şi cu apa din jur. Bolovanul se transformă într-un cerc cu o băltoacă la mijloc. Arăta aidoma bănuţului din buzunarul lui Licuţă.
Prietenii îl priveau înspăimântaţi. Şi ei trăiau aceeaşi stare.
„Ce se întâmplă, Licuţă?”, strigă Zburlita în gândurile tuturor, ca într-un ecou ce se pierdea, absorbit de bolovanul negru.
„E de la bănuţul tău. Ţi-am spus eu… Aruncă-l în băltoaca de pe ostrov. Poate asta vrea şi nu va mai fi aşa”, găsi Perluţa o cale de scăpare pe un glas care părea că vine din telefon.
Licuţă, înspăimântat şi el, scoase bănuţul din buzunar. Era roşu incandescent cu raze strălucitoare care treceau prin ei.
Nu avea cum să-l arunce în apa de pe ostrov, pentru că plutea în aer şi, învârtindu-se lent, se apropia singur de centrul ostrovului.
Fără nicio comandă, copiii se prinseră de mână instinctiv, ca o cerere de ajutor. Totul se învârtea în jurul lor, odată cu ei. Pluteau deasupra unui vârtej gata să-i înghită în străfundurile apelor.
Vuietul, care venea din centrul banului găurit, nu contenea şi-i ademenea cu un glas neînţeles spre nu ştiu unde, spre nu ştiu ce.
Viteza de rotire se mări antrenându-i pe copii ca într-un carusel fără lanţuri şi căişori. Nu simţeau nimic. Nici ameţeală, nici durere, nici plăcere. Nimic. Uitaseră şi cine sunt. Cu ochii închişi, aşteptau să se întâmple ceva. Şi s-a întâmplat.
Brusc, vuietul se opri, iar copiii deschiseră ochii. Se opri şi bănuţul din învărtit. Din adâncuri, apăru un fluturaş galben care, după ce zburdă prin faţa lor, se aşeză lin pe bănuţ. Razele strălucitoare ale bănuţului se concentrară într-un spot de lumină spre adâncuri şi-i atraseră pe copii în razele de lumină.
Se auzi un ţipăt de pescăruş şi într-o clipită, cu o viteză incredibilă, totul porni spre adâncuri urmând calea conului de lumină. Bănuţul şi fluturaşul ţineau urma.
Conştient de ce se întâmplă, Licuţă mai apucă să vadă fugitiv chipul meu aplecat spre foaia de scris şi pe lipovean care trăgea vârtos din sticlă ştergându-şi barba cu mâneca cămăşii.
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește