„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (30)” de Lică Barbu

33
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaTotul încremeni. Până şi gândurile care veneau din toată lumea s-au oprit brusc din călătoria lor aşteptând mirate ce vrea să spună Licuţă.

Starea de imobilitate îi plasa pe copii într-un desen caraghios. Tatalai se lingea pe degetele pline cu gem, Parfeu stătea cu capacul butoiului pe cap aşteptând speriat un final al luptei cu furnicile, Zburlita, fără a-i fi teamă, părea că se ceartă cu o furnică imensă, iar Perluţa rămăsese în poziţie de luptă ca o amazoană neînfricată, exact ca în desenele animate.

În toată scena nu mai mişca nimic, decât eu şi Licuţă.

Dar nici eu. Aşteptam cu condeiul în mână urmarea acţiunii. Imaginaţia mea era şi ea în stop-cadru. Nu eram blocat în gânduri pentru că acestea nu existau. Timpul nu mai ticăia nicio secundă. Eram blocat între imensitate şi început, ca o simţire pe care nu am trăit-o niciodată. Era o stare de bine şi totul se voia blocat pentru totdeauna.

Până la acest moment eram absolut convins că și cuvintele au putere. Şi atunci, am înţeles: până la cuvinte sunt gândurile cu forţa lor.

Licuţă îşi rotea privirea în jur adunând frânturi de imagini pe care dorea să le pună într-un şir de gânduri cu înţeles.

Nici nu mă băga în seamă. Povestea era a lui. El ştia totul de la început, iar eu, autorul acestei poveşti, îmi aplecam supus gândurile în aceste fantastice întâmplări pornite demult, de undeva din timpul nemuritor. Licuţă era autorul personajului lui, nu eu. Era el şi atât, ca într-un ecou pe care doar el îl putea întoarce în el şi în gândul lui.

,,Suntem prinşi între noi şi gândurile noastre. Am fost numit ca făptuitor al acestor întâmplări, într-o misiune programată demult, tare demult. Mi s-a încredinţat misiunea să aduc de pe acest tărâm pe Bucurel, gândul cel bun, gândul fermecat şi să-l dăruiesc oamenilor. El există aici, la Capătul Lumii, ţinut ostatec de Rânjitu, gândul cel rău, gândul izgonit din Univers şi ferecat de nenea Timpul.

Acest mesaj mi-a fost trimis într-o sclipire de gând de către nenea Timpul şi mi-a atras atenţia că tot ce ne imaginăm aici trebuie să fie numai în gând bun, altfel, nu-l vom găsi niciodată pe Bucurel, şi să fim atenţi la cei doi, bănuţul şi fluturaşul, că nu par a fi ce sunt. Iluziile noastre devin adevărate şi vom suferi, dacă nu gândim cu bun-simţ, cu respect faţă de noi, cu dragoste în prietenia noastră, cu linişte şi împăcare.

Răul va căuta să ne domine şi lupta va fi zadarnică prin imaginaţia noastră lipsită de bunătate. Putem pieri şi Rânjitu, gândul cel rău, va ieşi în lume.

De aceea Tatalai, nici în ultima clipă, nu încerca să scape de acest gând rău, lăcomia. Iar teama din voi, prin plăsmuirile voastre ca să-l ajutaţi, îl putea distruge.

Acesta a fost momentul când am oprit totul ca să izgonesc gândurile rele din noi şi să vă aduc adevărul gândurilor bune.

Aşa că, Tatalai, mulţumeşte-te cu ce ai şi fii mai bun! Dăruieşte, nu lăcomi!”

În acea clipă, scena luptei dispăru, iar Tatalai, cu o gogoaşă mică cât palma lui, venea întins să le dea şi celorlalţi căte o bucăţică.

Un zâmbet le purta prietenia în inocenţa lor, iar bucuria le dădea imbold la joacă. Parcă nu s-a întâmplat nimic.

Pe câmpul albastru au reapărut florile Zburlitei, iar soarele lui Parfeu mângâia scena prieteniei cu razele lui blânde.

Dar apăru şi o oglindă mare, şi încă una, şi încă una…

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.