Bătrânii sunt persoane trecute de o anumită vârstă. Unii spun că bătrânețea începe cu vârsta de 75 de ani, alții, 80, alții, că niciodată. Date fiind condițiile care au prelungit speranța de viață, societatea a creat mitul tinereții fără bătrânețe, astfel, de la o persoană, se așteaptă să fie în putere până moare. Limita de vârstă pentru pensionare a crescut și continuă să crească, adevăratul motiv fiind de natură economică, nicidecum altul.
Dacă pe timpuri, bătrânețea începea la 50 de ani, acum, nici să nu auzim de așa ceva. Și totuși, cei în cauză, printre care și eu, simțim semnele ei.
Este adevărat că puterile sunt ceva mai slabe, dar încă sunt. Este adevărat că aparența fizică este alta comparativ cu a bunicilor noștri, asta datorită faptului că generația noastră, cu toate greutățile ei, a avut o viață mai bună decât a lor. Și apoi, mai este și încăpățînarea noastră de a nu intra prea curând în iarna vieții. Dacă se poate, niciodată.
Dar totul se schimbă odată cu înaintarea în vârstă. Deși sufletul rămâne tânăr, deși voința de a face lucrurile cu aceeași ușurință și în aceeași măsură există, putința scade. Apar schimbări de tot felul: argintul din păr, ridurile, se schimbă mersul, vocea, chiar și privirea. Începem să ne gândim tot mai des la sănătate, la ziua de mâine, amintirile încep să vină cu mare nostalgie, într-un cuvânt, deși putem ascunde pentru o vreme toate acestea, ele sunt, deja sunt ale noastre.
Cel mai de preț începe să fie sănătatea. Începem rugăciunile cu cereri de sănătate, temerile încep să fie legate de faptul că vom fi poveri, iar capătul nemilos începe să se contureze la orizont.
Dar asta e viața și cursul ei nu poate fi oprit. Omului îi rămân tot mai puține, iar ultima care îl părăsește este speranța. Speranța că va mai apuca un an de trăit, speranța că inevitabilele boli vor trece, speranța că ultimii pași nu-i va face singur. Că va avea parte, dacă nu de iubire, măcar de compasiune din partea semenilor.
Cei care au copii își pun speranța că, în cazul în care nu se vor mai putea ridica, copiii vor fi cei care îi vor ajuta. Dar, privind în jur, vedem cum majoritatea copiilor sunt plecați departe de părinți, fiecare cu problemele și familia lui.
Ce ne rămâne în afara speranței că cei din apropierea noastră ne vor întinde o mână de ajutor?
Vecinii, prietenii ori, în cel mai rău caz, angajații vreunui azil.
Tristă perspectivă! Dar așa tristă cum este, omul iubește viața și se agață de ea.
Această speranță ar trebui să ne mobilizeze spre o mai bună socializare cu oamenii din jurul nostru, însă, de când cu virtualul, tot mai mulți oameni se refugiază în acesta.
Este bine să fii în contact cu lumea de peste tot, este bine să ții legătura cu rudele și prietenii de departe, dar să nu uităm să bem o cafea ori un ceai, să mergem la o plimbare, să ne adunăm la un eveniment cu oamenii de lângă noi, penru că, oricât și-ar dori cineva de departe să ajute, în afara unui ajutor moral, uneori chiar și material, nu va putea oferi.
Dar ce facem în cazul în care avem nevoie de o pâine, o cană cu apă, ori un umăr pe care să ne sprijinim pentru a merge la baie? Apelăm la cineva de lângă noi.
De aceea se spune că virtualul este ca un tablou frumos în care arde un foc, dar acel foc nu poate salva un om de la îngheț. Toate sunt bune, cu rostul și măsura lor.
Vă doresc relații apropiate și calde cu omenii cu care vă salutați pe scara blocului ori pe stradă, vă doresc putere și inimi calde să le săriți în ajutor. Pentru că viața e ca o roată. Azi este unul, mâine este altul, fiecare are sau va avea nevoie de fiecare.
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
