”Bicicletă în ploaie” de Radu Comșa

671
Radu Comsa bicicleta in ploaie rubrica leviathan

logo rubrica foto-grafii la persoana intai leviathan.roBicicleta stătea cuminte, rezemată de gardul cândva alb, acum spălat de ploaie. Colora galbenă şi stingheră locul, sub picurii lungi şi căzuţi deopotrivă din norii albăstrui şi din crengile încărcate cu apă şi frunze verzi. Era lăsată pe o parte, foarte aproape de poarta deschisă, rezemată în grabă de gardul scund și întins fără compromisuri pe lângă pâlcul de arbuşti si copaci negri de greutatea clorofilei. O alee cu pietre cenuşii se lungea către casa de dincolo de straturile de flori şi de bolţile de Mâna-Maicii-Domnului. Bineînţeles, toate acestea le-am putut vedea mai târziu.

În acel sfârşit de zi de sfârşit de mai – un sfârşit de zi ploios cu cerurile lăsate ostenit peste vârfuri de deal – mă strecuram pe drumul anonim şi uzat din care se desprindeau şi se pierdeau printre păduri alte drumuri mai anonime şi mai uzate. Dacă ai fi apucat pe drumurile acelea, în mai scurtă sau în mai lungă vreme ai fi ajuns prin locuri cu toponime voievodale. Iar dacă ai fi ascultat şi ai fi citit ceva poveşti, ai fi ştiut că prin locurile acelea oameni vechi şi aprigi luptaseră, poposiseră sau căutaseră adăpost pruncilor, averilor şi câteodată lor înşile. Pe acest drum treceam deci, cu albastra mea, fâşiind prin perdelele moi de ploaie, dar asprite de viteză, sfâşiind lumina cernită şi omorând în răstimpuri liniştea ropotită, când agregatele tracţiunii integrale urlau reținut în urcări scurte. Ei, şi pe marginea acestui drum zărisem bicicleta luminând locul cu vopseaua ei galben-orange. Până s-au legat toate cele în capul meu, trecusem bine de ea şi am frânat fără socoteală, ridicând stropi cenuşii pe asfaltul crăpat și jupuit în toate felurile. Am dat înapoi şi m-am strecurat pe fâşia de iarbă de peste drum de locul acela. Şi atunci am văzut toate cum vi le-am spus mai înainte, adică știţi voi: poarta deschisă, gardul văruit, copacii verzi şi plini de apă, poteca cu pietre lătăreţe, flori crescute de nebune şi caprifoi gătit în crem şi alb peste căsuţa din fundul curţii. Şi de vreţi să ştiţi de ce m-am oprit – vă spun. Căci nu e secret, măcar că adevăr e că n-am vorbit nicicând cu nimeni despre asta. Şi tot adevăr e că de mult nici măcar nu m-am mai gândit la asta. Adică, de atât de mult, cât pot însemna de mult anii de adolescență și de foarte-tinerețe. Așa. Și de-acum știți că bicicleta galbenă e de undeva din trecutul meu. Da, fireşte, nu această bicicletă galbenă, ci una care îi semăna, redusă la scară în unități fizice de lungime și în ani. Și bicicleta cea galbenă, cea din copilăria mea, mi-a umplut aproape o vară, o vară lungă și arsă ca toate verile copilăriei mele. Și ea, bicicleta, venise o dată cu o fată de vârsta mea, cu părul șaten, tăiat drept pe umeri și breton trasat cu rigla deasupra ochilor căprui deschis. Şi eu şi fata cu breton ne-am împrietenit. Nici repede, nici încet, ci aşa cum se împrietenesc copiii care îşi petrec vara la bunici. Bunicii aceia care voiau doar să vii la masă, să mai aduci câte o găleată de apă, să îți faci baie sâmbăta, să nu faci prostii prea mari şi să mergi la culcare nu foarte târziu în noapte. În rest te lăsau în pace cât era ziua de lungă. Şi eu petrecusem multe ceasuri din zile încărcate de soare şi din seri lungi şi molcome aşternute pe pământ alături de fata aceea şi de bicicleta ei cea frumoasă, colorată atât de neobișnuit. O vedeam sprijinită de gardul grădiniței de flori a bunicii ei, o grădină care semăna foarte bine cu grădina propriei mele bunici și știam astfel că fata era acasă și că o pot aștepta să iasă. Şi acum înțelegeți de ce v-am spus că vara aceea a fost cumva alături de fată şi de bicicleta ei. Iar de multe ori, bicicleta însăși ne aștepta îndelung pe margini de șanț, cuminte cumpănită de vreun copăcel sau întinsă de-a dreptul în ierburi unduite de vânt. Dar nu mai știu prea bine ce vorbeam cu fata şi nici ce povești băiețeşti îi spuneam, deși vorbeam și îi povesteam. Doar îmi amintesc bine cum aşteptam să apară pe lângă garduri, de cele mai multe ori mergând pe lângă bicicleta ei, şi cum o luam amândoi pe drumeaguri uscate, tăiate în argila coastelor de deal, sub poala pădurii. Găseam căpşuni sălbatici cam trecuți, în iarba plină de cimbru şi mure pitite prin vâlcele, printre rugi sângerii și ierburi cu frunza lungă și subțire. Doar ca să arăt că mă pricep, meşteream arcuri de alun şi puneam pene porumbace la săgeţi. Ea se lăsa convinsă să le încerce şi săgeţile zbârnâiau către ţinte iluzorii. Îmi amintesc bluzele ei cadrilate cu roz şi alb, guler rotund şi mâneci scurte şi bufante. Îmi amintesc părul ei mereu curat, prelins drept şi egal pe umeri şi bretonul care spre sfârşitul vacanţei trebuia dat la o parte cu două degete, pentru a lăsa ochii neumbriţi. Ochii aceia căprui deschis, aproape de culoarea mierii, limpezi şi transparenţi pe faţa prelungă, ce trecea din copilărie în feminitate. Şi îmi mai amintesc, deşi atunci nu ştiam asta, ce bine era când stăteam umăr la umăr pe malul înalt şi râpos al dealului spintecat, de unde vedeam până departe zăvoaiele ce însoţeau râul, ce albea din loc în loc, în drumul său spre sud. Mâncam mere nu de tot coapte, cu gust dulce, un pic acid, un pic amărui. Și cerul se rotea lent, albastru sau plin de stele, și noi o dată cu el. Apoi merele s-au făcut roşii-roșii şi frunzele s-au răsucit în felul acela al lor, care arăta limpede ce urmează. Serile se scurtaseră şi vacanţa se sfârşea, aşa cum se sfârşesc vacanţele. Prea repede şi de neînţeles. Fata, cu părul ei castaniu și bretonul de-a binelea căzut peste ochi, a plecat. Nu ştiu ce mi-a spus înainte să plece şi nici ce i-am spus eu. Bicicleta a mai rămas câteva zile rezemată de zidul casei. Apoi a dispărut şi ea. Vara aceea avusese gust de măr bun de mâncat, dar nu de tot copt. Un pic dulce, un pic amărui. Şi aşa l-a avut şi după aceea nu puțină vreme, căci vara despre care v-am povestit a rămas lipită de mine. Nici anul următor, nici cel de după şi nici cel de după acela de după n-a mai apărut bicicleta. Şi tot aşa, nici fata cu părul drept și ochi ca mierea n-a mai venit. Iar mai apoi am pierdut șirul și nu am mai știut și n-am mai văzut nimic.

Picuri se preling fractalic pe parbriz. Seara se lasă şopotind pe dealuri, păduri şi case. Din maşină, văd prin poarta deschisă bicicleta în ploaie, cu apa scurgându-se în şuviţe neauzite, strecurate printre pietrele lucioase înfipte în pământ. Galbenă, tăcută, licărind stins prin umbrele copacilor. Ştiu, e altă bicicletă şi plouă. Dar eu am să mai aştept puţin aici. Încă nu s-a făcut noapte.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.