”Bună ziua, domnule Respect!” de Lică Barbu

86
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaCe este întrebarea?

”Întrebarea este o adresare verbală sau scrisă destinată cuiva cu scopul de a primi un răspuns. Cel puţin aşa ne dau definiţia specialiştii. Întrebarea este superioară răspunsului în cea mai mare parte, dar pot fi şi răspunsuri care pot genera întrebări.

În călătoria vieţii ne tot punem întrebări de când ne naştem. Întrebarea este rezultatul acelei ”părţi virtuale” din creier numită Curiozitate, ceea ce m-a convins că întrebarea este un factor esenţial în evoluţia omenirii.

Răspunsurile la întrebările pe care ni le punem, sunt  formate pe jumătate din acele întrebări – restul e logică”, spunea un Om mare căruia din păcate, i-am uitat numele.

Alta e problema când se umblă la retorică. Răspunsul e deja ştiut. Dar sunt situaţii când se pune o întrebare retorică şi cu toate că se ştie răspunsul, voit nu se răspunde. De ce? Ei uite, altă întrebare! Cum să se răspundă când oamenii şi-au format anumite obiceiuri şi principii? Sunt zone ale socializării între oameni care rămân tabu. Şi neam dacă-i mai scoţi din ale lor.

”De unde ai mai inventat-o şi p’asta, Licuţă?”, mă veţi întreba, pentru că tot suntem la chestia cu întrebările. Cum de unde? Din copilărie, bre, căci de acolo vin toate întrebările fireşti pe care le pun copiii, iar Oamenii mari rămân blocaţi în a da răspunsuri.

Staţi să vă povestesc cum e cu întrebările astea întrebăcioase, tot mereu mai curioase!

Măi, Oameni mari! Atunci când mergeam la dispensar să mă consulte pentru că eram răcit sau atins de vreo boală a copilăriei nu înţelegeam şi pace de ce mama, pe medicul de acolo, nu-l mai scotea din ”domnu’ doctor” în sus, ”domnu’ doctor” în jos? Iar acasă tata o întreba pe mama că ce-a spus ”domnu’ doctor” de mine? Nimic ciudat, aţi spune. Ba da, zic. De ce pe medicul dispensarului îl tot domneau, iar pe nenea Mircea, electricianul, care venea de ne repara instalaţia electrică, îi spuneau ”Mircea” şi atât? Ba tata îi mai spunea şi ”Băi, Mirceo!”. De ce nu-i spunea ”domnu’ electrician”? El nu tot aşa repara ceva, ca domnu’ doctor?

Sau pe oiţele noastre, care ne dădeau lapte şi lână, de ce le spunea tata  ”Hei, ho, belitelor!” şi nu le spunea frumos ”doamnelor oiţe”? Că meritau.

Nu mai zic cât de urât ţipa tanti Raţa la gâştele ei când le dădea drumul pe stradă la ciugulit iarbă. Din galiţe şi orătănii nu le mai scotea. Dar se bucura când le vindea ouăle prin vecini. Şi acuma, sincer, gâştele lui tanti Raţa chiar erau nişte doamne. Aşa de drăguţ îmi gâgâiau la salut şi aşa de frumos mă ascultau când le povesteam ceva! Habar n-avea tanti Raţa ce avea la uşă.

Trei zile nu am vorbit cu Tatalai când l-am auzit cum a ţipat la un căţeluş nevinovat ”Ieşi, măi, javră!”  A treia zi a venit la mine cu căţeluşul în braţe şi mi-a spus că s-a împăcat cu ”domnu’ căţel” şi nu-i mai vorbeşte urât. A înţeles şi el că acel căţel este prietenul oamenilor şi ne apără de primejdii. Când am văzut luminiţa din ochii blânzi ai căţelului, l-am crezut sincer pe Tatalai.

Tata, într-o zi când a venit de la fabrică, tot aşa – că ”domnu’ inginer” a zis, că ”domnu’ inginer” a făcut, iar pe nenea Pirică, colegul lui de muncă, sudor şi cu care se înţelegea de minune la o ţuică, îl poreclea Cocârţ. Zi de zi nu pleca sau nu venea fără el de la muncă. Nu era normal să-i spună ”domnu Pirică” sau ”domnu’ Cocârţ”, mă rog, cum o fi, că doar era prietenul lui nedespărţit, nu?

Un vârtej de întrebări îmi tot dădea roată la fiecare altă întâmplare. Ca să găsesc un răspuns la deprinderea asta fistichie a oamenilor, trebuia să întreb pe cineva să mă lămurească de ce pe unii îi tot domnim, iar pe alţii care, să fim sinceri, merită la fel a fi domniţi, ba chiar şi mai mult, îi numim simplu fără politeţuri. Nu mai zic de porecle şi alte cuvinte urâte pe care nu le scriu aici din motive de băiat cuminte.

Dar pe cine să întreb?

Tata şi mama aşa au învăţat că se spune, aşa spun. Tata a şi râs de mine când m-a auzit că lui Mingiuţă ar fi bine să-i spunem ”Domnul Măr”, iar mama n-a zis nimic şi m-a trimis la domnul Barbony, berbecul, să-i dau oleacă de iarbă. Întrebarea mea a rămas în aer.

Când am întrebat-o pe Zburlita, s-a uitat crucean la mine şi mi-a spus: ”De când te-ai domnit nu mai îmi dai niciun pupic, domnule Licuţă.” S-a întors brusc pe călcâie şi călcând apăsat a intrat în curte la ea, trântind poarta.

Mai bine tăceam. Zgomotul porţii mi-a adus alte întrebări şi mai confuze.

Cu un mare semn de întrebare pe cap pe care-l scărpinam degeaba, am ajuns în spatele curţii, lângă doamna Caramel, cărămida mea filosoafă. Nu i-am spus nimic. Ea mă aude şi când tac.  Două furnici, nişte doamne, normal, o gâdilau în drumul lor după hrană, târând în fălcile lor firimituri de pâine din troaca doamnelor găini. Una s-a oprit şi mă privea simpatic, părând a-mi mulţumi că le-am spus ”doamne”. Şi-a plecat grăbită. Treaba-i treabă.

Am mângâiat-o tandru pe doamna mea Caramel şi ştergându-i pământul uscat ca să mai respire, am dat să o întreb.

– Licuţă! Nu te mai frământa să-ţi pui atâtea întrebări, mi-a luat-o înainte filosoafa mea. Ceea ce cauţi tu în răspunsuri se numeşte Respect sau, hai, na, aşa cum spui tu, domnul Respect. Oamenii au împărţit lumea în bogaţi şi săraci, în învăţaţi şi ignoranţi, în buni şi răi, în specialişti şi nepregătiţi, dar au uitat că indiferent pe ce scară socială ar fi, toţi sunt egali. Chiar şi plantele, şi insectele mici, şi animalele sunt egale cu oamenii pe acest Pământ. Oamenii sunt mai egali un pic, pentru că se cred stăpânii lumii şi uitând de domnul Respect, distrug doamna Natură, cu toate că fără viaţa din natură n-au fi existat nici ei.

Cu mii de ani în urmă, respectul era foarte important pentru a supraviețui. În ziua de azi, pare mult mai ușor să supraviețuiești dacă nu ești respectat. De exemplu, o persoană care are foarte mulți bani, nu înseamnă că este o persoană respectată. Cineva ar putea să facă bani deoarece are un talent deosebit într-un domeniu, de exemplu, să zicem, medicină. Nici despre el nu putem spune că este un om respectat.

Cu banii nu putem cumpăra respectul, Licuţă. Respectul se câştigă!

Să nu ţi se pară ciudat când anumiţi oameni cu şcoli înalte sunt apelaţi tot timpul cu ”domnule”. Asta pentru că oamenii au nevoie de ei, nu pentru că i-ar respecta. Iar la oamenii cu şcoli mai mici e invers. În profesia lor, ei au nevoie de oameni pentru a supravieţui. Şi asta nu e corect, Licuţă. Ce s-ar face un domn avocat, să zicem, dacă în biroul lui ar fi tot timpul mizerie? Firesc, ar chema o femeie de serviciu şi nu i-ar spune ”doamna femeie de serviciu”, ci simplu, ”femeie de serviciu”, dar are nevoie de ea. Aici nu există respect, ci o necesitate.

Avem nevoie unii de alţii, dar nu ne respectăm. Lumea ar fi altfel dacă ar exista respect, aşa cum cum o visezi tu în poveştile tale.

Respectul înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi, să iubeşti oamenii şi Natura, să-i ajuţi pe ceilalţi să se ridice, ca să făurească ceva în loc să-i tragi în jos, să ajuţi necondiţionat, să asculţi pe cineva fără să-l întrerupi şi să nu-l grăbeşti niciodată. Respect înseamnă încredere şi corectitudine, zâmbet şi prietenie. Înseamnă să spui ”Mulţumesc!”, ”Iartă-mă!”, ”Te rog!” şi ”Te iubesc!” Înseamnă iubire.

Mulţumesc, doamnă Caramel! Cu plecăciune!

Cu respect, Oameni mari!

Licuţă.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.