”Numai tu ești de vină – spunea Maica – numai tu ești de vină că busuiocul meu nu răsare!” Mama râdea, nu se simțea deloc atinsă de ocara soacrei sale. Ea nu lua în serios superstițiile ei, nu credea în puterea ”blestemelor” aruncate în glumă și tocmai această ”batjocură” o supăra mai tare pe Maica.
Eram toate trei în grădină. Primăvara de-abia își arătase fața înfrigurată, dar pământul trebuia scormonit și greblat din vreme, altfel legumele și florile nu mai aveau timp să se dezvolte și să ajungă la maturitate. Nu auzisem pe atunci de îngrăsăminte minune, ori de alte substanțe chimice care să grăbească evoluția plantelor. Mama trasa dimensiunile și forma viitoarelor straturi de legume, ea se pricepea cel mai bine să ”meargă drept cu ele”. Maica se îngrijora mai tare să nu uite ”gheorghinele” în pivniță sau să nu amestece sămânța de busuioc cu cimbrul, ori cu altele, pe care le ținea împachetate în tot soiul de hârtii, cele mai multe ”șterpelite” din maculatoarele mele. Să nu uit și eu să precizez: gheorghinele în Submarginea erau ceea ce toată lumea înțelege prin dalii. Și erau de toate culorile și de toate mărimile! Cu floarea mică, îndesată sau, din contră, cu capul mare, aproape cât o floare a soarelui. Mărgineau întotdeauna grădina noastră, ca un gard colorat, încântător. Maica nu putea trăi fără florile ei! În grădinița de la fereastră, în aceea de lângă fântână sau în grădina de legume, peste tot erau și florile ei bătrânești. Așa le spunea ea, flori bătrânești! Pentru că era suficient de conservatoare încât să nu accepte soiuri noi, continuând să le cultive pe acelea pe care le cunoștea de la mama și de la bunica ei. Îmi amintesc acum de o floare roșu-violacee, mai bine zis o plantă cu tijă, destul de lungă, pe care se îngrămădeau puzderie de inflorescențe, cu petale intens colorate. Îi spunea ”pana vinului” (pană în Submarginea însemna floare). Nu am știut niciodată de ce avea acest nume, probabil, m-am gândit mai târziu, datorită nuanței intense a florilor, nuanță care amintea de vinul tânăr, stors din via neagră, ai cărei struguri erau cei mai buni din lume. Atunci și acum!
De departe, planta preferată de Maica, din toate grădinițele ei, era busuiocul. Oricare dintre flori puteau să nu se facă într-un an, să fie atacate de dăunători, sau pur simplu să nu răsară. Oricare, mai puțin busuiocul! În primul rând fără busuioc ea nu putea merge la biserică. În fiecare duminică, înainte de a ieși pe ușă, lua câteva crenguțe de busuioc, un mic mănunchi pe care-l ducea cu ea. Îl ținea în mână, pe tot parcursul slujbei, apoi îl lăsa lângă icoana la care se închina ultima dată înainte de a pleca. Și asta se întâmpla indiferent de anotimp. Vara culegea busuiocul direct din grădină, iarna lua din cel pe care-l pusese în toamnă la uscat. Mai aveam acasă și busuioc sfințit. Acela fusese o vreme ținut în vasul cu apă sfințită, uscat după aceea, sau provenea, câte un firicel, din mănunchiul cu care preotul stropise casa la Bobotează.
Busuiocul sfințit era de mare trebuință! Alunga spiritele rele, aducea liniștea în sufletul răvășit de spaime și temeri, iar ceaiul de busuioc obișnuit era foarte bun în tratarea durerilor de cap. Întrebuințările lui vor fi fost mai multe (am aflat despre ritualuri de măritiș, de pildă), dar în casa noastră numai aceste utilizări i se dădeau.
Îmi amintesc, cu oarecare frică și acum, de perioada aceea. Eram adolescentă deja și viața mea, sentimentele mele, gândurile, toate se dăduseră peste cap. În plus mă pricopsisem cu un coșmar, ale cărui rădăcini nici în ziua de astăzi nu le cunosc: ajungeam, nu știu cum, într-o încăpere întunecoasă, un fel de pivniță de piatră, foarte strâmtă, în care nu era deloc lumină. În întunericul acela desăvârșit, simțeam presiunea pereților care se apropiau. Tot mai mult, în timp ce aerul de respirat era tot mai puțin. Conștientizând că urmează să fiu strivită, țipam! Și țipătul meu trezea pe toți ai casei, în miezul nopții! Săream din pat și răsturnam lucrurile din jur. Inima îmi bătea atât de puternic, încât părea gata să-mi spargă pieptul. Cumplitul coșmar se repeta cu regularitate. Ajunsesem să-mi fie teamă să mai adorm! La început Maica m-a pus să dorm cu o Biblie alături. Dar visul cumplit nu a dispărut. Mă ducea cu ea la biserică, duminică de duminică, mă punea să îngenunchez în fața altarului când preotul venea cu ”darurile”, înainte de culcare îmi dădea să beau câteva picături de apă sfințită sau îmi pregătea ceaiuri, din tot felul de ierburi, știute și amestecate numai de ea. Coșmarul își rărise prezența, dar încă nu dispăruse cu totul. Atunci a desfăcut perna mea și a cusut înăuntru câteva crenguțe de busuioc sfințite. Asta în timp ce buzele ei murmurau rugăciuni neinteligibile. Tot restul adolescenței mele petrecute în Submarginea am dormit liniștită, fără spaime, cu busuiocul sfințit în pernă și cartea sfântă lângă pernă!
”Ce vină am eu – râdea mama – dacă semințele au fost seci? Ți le-a dat tătăișa pe alea de demult, de aceea n-au răsărit.” Maica era neagră de supărare. Locul în care ea semănase busuiocul era plin de buruieni. Doar buruieni! ”Tu ești de vină – a continuat ea, aproape cu lacrimi în ochi. Tu și blestemul tău batjocoritor! Ce blestem? Am glumit cu dumneata! Acela nu era un blestem adevărat!” – de data asta mama nu mai râdea. Înțelesese că pentru Maica nu era o glumă. În acel an, pentru prima și singura dată, Maica a trebuit să împrumute busuioc de la tătăișa ei. Și asta pentru că mama, atunci când noi, toate trei generațiile de femei din familia noastră (eu mânuind o greblă mică, aproape de jucărie, după puterea și priceperea mea), însămânțam mica grădină din spatele casei, a rostit în glumă, fără să se gândească la greutatea cuvintelor ei, aruncate peste straturi: ”Busuioace nu te-ai coace/nici sămânță n-ai mai face!”
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
