”Călătorii prin țara cu flori de portocal (2)” de Ani Bradea

367
Murano, Canal Grande
Murano, Canal Grande

jurnal de calatorie leviathan.ro logoÎmi amintesc de un vis al meu din copilărie, atunci când am aflat pentru prima oară, dintr-o carte de geografie, despre orașul care șade suspendat pe ape. Un vis pe care l-am tot alimentat din imaginație în anii care au urmat, atât de mult încât a căpătat proporții fabuloase. Îmi plăcea să spun oricui se nimerea să mă asculte: visul meu este să văd Veneția! – convinsă fiind că vorbesc despre ceva imposibil de înfăptuit. Și chiar despre asta era vorba: trebuia să am și eu un ideal de neatins, să râvnesc la ceva aflat atât de departe încât să nu-mi fac probleme că, la un moment dat, dorința ar putea deveni realitate și atunci să fiu nevoită să găsesc o altă destinație după care să tânjesc fără speranță. Tocmai de aceea așteptările mele au fost extrem de mari, iar atunci când mi-am văzut visul cu ochii, am fost dezamăgită. Nu știu dacă vinovate au fost cohortele de comercianți ambulanți, care niciodată nu făcuseră parte din visul meu, ori străduțele atât de… comune, piatra aceea cubică nu era cu nimic mai presus decât pavajul Sighișoarei noastre, de pildă, ori faptul că eu, visând mereu la o patrie a romantismului, n-am putut să prevăd, dar deloc!, puhoiul de lume care calcă în picioare, continuu, de la un capăt la altul, în lung și-n lat, intimitatea celui mai romantic loc de pe pământ. Zidurile scorojite nu m-au dezamăgit, sunt, poate, singurele legături cu visul meu. Ele și numeroasele poduri și podețe aruncate peste canale. Că despre gondole nu vreau să vorbesc! Acele sicrie pe apă (iertată să-mi fie comparația, dar așa arată), negre, lucioase, mi-au înghețat sângele în vene atunci când le-am văzut prima dată. Trebuie să recunosc însă că ele fac legătura cu povestea mea de acum, din primăvara lui 2018, când am văzut (cum să-mi fi imaginat asta pe vremea poveștilor din manualul de geografie?!) pentru a treia oară Veneția.

Spre Murano
Spre Murano

Sfârșitul de aprilie mă găsește în Italia. A treia primăvară, la rând, în care ajung, ce bucurie!, din nou în lagună. De data aceasta călătoria cu vaporetto mă scoate, pentru prima dată, în larg, spre insule. Desigur, eu mă gândesc doar la Murano, cea mai cunoscută dintre toate, la povestea sticlarilor siliți să rămână pe insulă pentru ca secretul meseriei lor să nu se poată răspândi. Dar, la fel ca în cazul Veneției, prima întâlnire cu Murano mi-a înșelat așteptările. Până să ajung acolo, imediat ce am ieșit în larg, mi-a atras atenția o altă insulă, pe care vaporetto, cel care transportă turiștii, o ocolește. E înconjurată de ziduri înalte de cărămidă roșcată, din spatele cărora se ridică falnici chiparoșii. Pare o grădină misterioasă în mijlocul apelor și-mi pare rău că nu putem să ne oprim acolo. Aflu că e un cimitir, și nu orice fel de cimitir, este locul de veci al tuturor venețienilor. Vestea nu mă înspăimântă, ba din contră, regret că drumul pe apă, destul de scump, costă douăzeci de euro de persoană, pe zi, nu are stație și la San Michele, așa se numește Insula morților. Acum, după ce am văzut celelalte insule, sunt sigură că aș fi găsit pe San Michele mult mai multe informații despre venețieni și istoria lor, decât în oricare dintre celelalte locuri vizitate, și unde mai pui că cimitirele sunt, aproape întotdeauna, cele mai interesante muzee de artă în aer liber. Dacă vreodată voi mai avea șansa să ajung în lagună, voi căuta un vaporetto care merge la Cimitero, pentru că am aflat că există o cursă regulată cu această destinație. Mă întrebam, în timp ce treceam pe lângă fortăreața-grădină, cum ajunge cineva aici cu o floare la mormântul cuiva drag. Înainte de a afla că Veneția celor vii este legată de insula venețienilor morți printr-un transport public, care funcționează de câteva ori pe zi, mi-am amintit de gondole. Așa negre, funerare, cum apar ele, le văd călcând apele cu un sicriu în pântece, îndreptându-se spre grădina umbrelor din larg! Sper că nu se vor supăra pe mine, pentru această imagine, cei care s-au plimbat pe canalele Veneției în gondole. Eu așa le-am perceput, și nu mi-am dorit niciodată să urc în vreuna.

Actualul cimitir al venețienilor se compune de fapt din două insule, San Michele și San Cristofor della Pace, care, unite prin astuparea canalului care le despărțea, au devenit una singură, păstrând numele uneia dintre ele, Insula San Michele. La început, venețienii care mureau erau înmormântați în cimitirele bisericilor din Veneția. Spațiul fiind însă foarte limitat, în scurt timp nu s-a mai putut face asta, în plus revărsarea frecventă a apelor lagunei aducea serioase probleme de salubritate. În 1797, administrația franceză a interzis îngroparea morților în Veneția, soluția venind de la cele două insule aflate în apropiere și care au fost unite în 1836. Până la sfârșitul secolului XIX, insula a servit ca închisoare și cimitir, după care a rămas doar cu funcția de cimitir. Azi San Michele este Insula Morților, un tărâm verde în mijlocul apelor. Am vrut să scriu și tăcut, dar, zărind de la distanță abundența de vegetație, îmi imaginez că e locuit și de păsări, care, cu siguranță, sparg liniștea cu trilurile lor.

Vaporetto oprește pentru prima dată la Murano. Cei mai mulți turiști coboară și, cu aparatele de fotografiat spânzurate de gât, umplu străduțele înguste, care curg de o parte și de alta a canalelor. Există și aici un Canal Grande, din punctul meu de vedere, cu nimic mai prejos decât cel al Veneției. Este 25 aprilie, ziua care celebrează sfârșitul ocupației naziste și al perioadei fasciste (Festa della Liberazione), declarată zi liberă în Italia. Asta ne încurcă puțin planurile. Nu găsim niciun atelier de sticlărie deschis, doar magazine, la tot pasul, o puzderie chiar, de parcă nimeni nu se ocupă cu altceva, pe toată insula (poate așa și este), decât cu comerțul cu sticlă. Adusă din China, aceea care e ieftină, accesibilă, așa am auzit. Nu știu dacă zvonurile sunt adevărate, oricum vitrinele sunt doldora de kitschuri, dar trebuie să recunosc că sunt și obiecte a căror vedere îți taie respirația. Și care nu au niciun preț afișat! Pe lângă magazinele care vând suveniruri din sticlă, mai sunt deschise, în miezul zilei de sărbătoare, și câteva restaurante. Cele mai scumpe, pentru că afacerile mici, de familie, au obloanele trase, pentru pauza de după-amiază. Se vor deschide iar seara, după ora optsprezece. Terasa la care ne oprim are aranjamente de flori din sticlă. Până sosește pizza cu fructe de mare (cea mai bună pizza pe care am mâncat-o în acest an în Italia), fotografiez decorul fragil al terasei.

Murano, la fel ca Veneția, se compune din mai multe insulițe, legate între ele cu ajutorul podurilor. A început să fie locuită de către romani prin secolul VI. La început a fost doar un port pescăresc, dezvoltarea în timp și transformarea sa într-un important centru comercial a făcut posibil ca în secolul X, Murano să aibă monedă proprie și, de asemenea, aristocrația ei. Abia în secolul XIII, atelierele de sticlărie ale Republicii Venețiene au fost mutate pe Murano. Din acel moment fabricanții de sticlă au prosperat, ajungând în secolul al XIV-lea să fie extrem de prețuiți, dar și să li se limiteze deplasarea, fiindu-le interzis să părăsească Republica Venețiană, pentru ca secretul fabricării sticlei să rămână în lagună. În schimb, sticlarilor li se ofereau anumite privilegii, printre care acela de a-și căsători fiicele cu tineri din nobilimea venețiană.

Înainte de a părăsi și noi Murano (nu ne interzice nimeni asta, nu suntem importanți pentru insulari, la următorul vaporetto străzile micuței insule se vor umple cu alți vizitatori), ne oprim o clipă în piazzeta Campo Santo Stefano, în mijlocul căreia se găsește Turnul cu ceas, construit în secolul al XIX-lea pe locul unei foste biserici. Alături tronează o impresionantă stea din sticlă. Natale di luce in una cometa di vetro (Crăciun luminos într-o cometă de sticlă), așa se numește opera, creată de Simone Cenedese, și este emblema insulei Murano, un loc atât de liniștit pe vremuri, când nobilii Veneției își construiau aici case de vacanță, în preajma cuptoarelor unde se prelucra sticla, deoarece se considera că focul lor este benefic pentru sănătate. Azi, invazia turiștilor aduce pe insulă, pe lângă banii care se cheltuiesc în comerț și servicii, o permanentă vânzoleală. Dar asta nu-i împiedică pe localnici să-și urmeze nestingheriți tabieturile lor tipic italienești, mai ales seara, în cafenele sau în restaurante, într-o dolce far niente.

Fotografii de Ani Bradea

(Va urma)

”Călătorii prin țara cu flori de portocal (1)” de Ani Bradea

Arhiva rubricii Jurnal de călătorie

Vezi și arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.