”Cămașa ciumei” de Ani Bradea

Iar lucrezi ca pe cămașa ciumei (chemeșe ciumii, în limbajul local) – parcă o aud pe Maica spunând așa, sau pe alte femei din Submarginea, atunci când cineva, preocupat și concentrat în munca sa, lucra cu febrilitate, presat de împlinirea unui termen. Am preluat și eu expresia, o folosesc și azi, mai mult de dragul de a nu fi dată uitării, chiar dacă sunt nevoită, de fiecare dată, să o explic. Dar nu mă supără asta, ba din contra, îmi amintesc cu plăcere de povestea aflată cândva, într-o seară de toamnă, în șura unde se adunaseră mai mulți vecini să depănușeze porumbul. Pentru noi, copiii, serile acelea de desfăcare (așa se numea procedeul care dura săptămâni bune, timp în care vecinii se mutau de la unii la alții, ajutându-se cu depănușatul, sortarea și depozitarea porumbului) erau prilej de distracție, dar și de tras cu urechea la discuțiile oamenilor mari.

Rădăcinile acestei povești se pierd în trecut, datând, cel mai probabil, din perioada medievală. Maica o auzise de la bunica ei, care o purtase o vreme prin timp, apoi o dăruise mai departe. Era sărăcie în sat, bolile bântuiau și moartea culca la pământ trupurile fără să aleagă, tineri, bătrâni, copii. Cea mai cumplită dintre maladii, ciuma, amenința să pustiască satul. Pentru a proteja comunitatea de teribilul flagel, exista un ritual, care trebuia îndeplinit întocmai, fără nicio abatere de la reguli. Seara, la apusul soarelui, se adunau mai multe femei într-o casă a uneia dintre ele, de obicei o femeie singură, unde se apucau să toarcă, să țeasă, să croiască și să coasă o cămașă de cânepă. Totul trebuia isprăvit înainte de miezul nopții, pentru ca, la momentul trecerii în ziua următoare, cămașa să fie aruncată între hotare (adică la marginea satului), de unde ciuma ar fi luat-o, și, astfel, ea era alungată de pe acele meleaguri. Graba cu care se lucra (volumul de muncă fiind foarte mare într-un timp scurt, nu era chiar atât de ușor să fie transformat un caier de cânepă într-un obiect de îmbrăcăminte în doar câteva ore), a făcut să apară această expresie, folosită și în zilele noastre: lucrezi ca pe cămașa ciumei!

Căutând, din curiozitate, informații despre acest obicei, am constatat cu surprindere că el nu este unul zonal, fiind foarte cunoscut și în alte regiuni din țară. În Maramureș, de pildă, în Țara Lăpușului, s-au confecționat cămăși ale ciumei și în vreme de război. S-a considerat războiul ca fiind tot un fel de ciumă! Acolo circulă chiar mai multe variante cu privire la confecționarea cămășii, dar și în ceea ce privește ”livrarea” ei. De obicei numărul femeilor care lucrează la o astfel de cămașă este de nouă, dar ele sunt fie fete tinere, sub supravegherea uneia vârstnice, care cunoaște tainele obiceiului, fie toate bătrâne și văduve, care nu mai sunt supuse ispitelor cărnii. Am citit și despre o variantă a ritualului în care cămașa este purtată spre marginea satului de o femeie văduvă, bătrână, care a depășit toate stadiile feminității și care merge goală, ținând cămașa ciumei agățată pe o cruce. Toți membrii comunității o urmează, dar nimeni nu-i observă nuditatea! Prin goliciunea femeii erau alungate spiritele rele. În alte variante, cămașa era fie agățată pe o cruce, fie îmbrăcată pe un manechin confecționat din paie, dar odată ajunsă la marginea satului nu era abandonată, ci i se dădea foc.

În Bucovina, spune etnograful Mihai Camilar, era obiceiul ca încă de la începutul Postului Crăciunului să se confecționeze cămașa ciumei, care se atârna într-un par sau într-un trunchi de copac scorburos de la marginea drumurilor. Cămașa se lucra de obicei într-o marți seara (marțea fiind considerată o zi nefastă pentru săvârșirea unui lucru obișnuit), într-o șezătoare numită clacă de ciumă, de către nouă femei bătrâne. Se făceau chiar mai multe astfel de cămăși, în mai multe case, pentru că se credea că există mai multe chipuri ale ciumei. Confecționarea cămășii era asociată cu ziua unei divinități malefice, cea a lui Filip cel Șchiop, din 21 noiembrie.

Ion Ghinoiu, în ”Obiceiuri populare de peste an”, vorbește despre acest ritual că s-ar ține în mod frecvent pe 10 februarie, ziua Sf. Haralambie, sfântul care are putere asupra ciumei, holerei și a morții. Iar Ioana Popa, într-un articol din ”Historia”, scrie despre o durată mai lungă de confecționare a cămășii ciumei, un total de nouă zile, în care nouă femei pun cânepa la înmuiat (în tochilă, spune autoarea, topilă îmi amintesc eu din copilărie că se numea balta unde era pusă cânepa, sub pietre, dar imaginea aceasta e cam ștearsă, eram foarte mică atunci, iar mai târziu nu am mai văzut pe nimeni lucrând cânepa), care era melițată apoi (este vorba despre procedeul prin care plantele de cânepă, după ce erau scoase de la înmuiat, erau trecute printr-un dispozitiv din lemn, în care erau zdrobite tulpinile și astfel se obțineau firele de cânepă), toarsă, țesută și, în final, din pânza obținută se croia și se cosea o cămașă. Despre cele nouă femei care lucrau la cămașa ciumei, spune autoarea articolului din ”Historia” că erau iertate, adică ”văduve sau destul de bătrâne ca să fie iertate de necurățenie”. Cât despre împlinirea termenului la miezul nopții, aceeași autoare spune că ”la miezul nopții pentru că doar la schimbarea zilei cămașa are putere”. Și, mai spune Ioana Popescu, acest ritual putea fi îndeplinit doar de către femei, pentru că doar femeile pot învinge moartea! Cât despre cânepă, era aleasă pentru că ”firele ei erau iubite de draci și de vrăjitoare”.

În ”Dicționar de simboluri” de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, căutând cuvântul cămașă, nu mică mi-a fost mirarea să citesc că: ”Simbolismul cămășii este nuanțat de materialul din care este ea făcută și care se află în contact direct cu trupul: cânepă grosolană pentru țăran și ascet, in fin pentru oamenii de lume, mătase de preț pentru cei bogați, ornamente brodate pentru cămașa purtată la diferite ceremonii ș.a.m.d.” Făcând legătura cu cămașa ciumei, este evident faptul că alegerea materialului nu este întâmplătoare. Ciuma trebuia alungată din sate, acolo unde locuiau țăranii, ritualul era, așadar, doar pentru acest tip de comunitate. De asemenea, din același dicționar mai aflăm că ”faptul de a-ți da și cămașa de pe tine este un gest de nețărmurită generozitate. În măsura în care cămașa este o a doua piele, aceasta înseamnă să te dăruiești pe tine însuți, să-ți împărtășești intimitatea”. Prin cămașa ciumei, locuitorii satelor se dăruiau, simbolic, răului, reușind astfel să-l potolească, să-l oprească, salvându-se în final. De altfel, credințele populare și basmele românilor sunt pline de asemenea vicleșuguri prin care binele reușește să învingă.

Mă opresc aici cu această poveste, am și eu un termen pentru scrierea ei, și am lucrat ca pe cămașa ciumei!

Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea