M-am gândit ca astăzi să mă opresc pe la margine de Bucureşti, la o cârciumă mititică unde vinul era de Drăgăşani, cam oţetos, dar bun pentru chefurile ce se prelungeau până-n geana dimineţii. Iar la masă se aduceau, pe talere de lemn, fripturi în sânge, vrăbioare şi fleici, momiţe, fudulii şi mititei făcuţi din tocătură de carne amestecată cu seminţe de ardei iute, ca s-aţâţe, iar scripcarii bruneţi cântau tot cu dragoste de mahala, uneori cu mânie în glas, dar ştiau ei de ce. Din revista ”Ion Creangă”, aşa îi era numele, după cel al genialului povestitor, am luat câteva versuri ca să auziţi domniile voastre cum se cânta pe la margine de Bucureşti, pe timpul străbunicilor noştri:
”Fire-ai blestemat să fii,
Carnea ta din prăvălii
Şi sângele-n terezii;
Eu de tine mi-oi uita
Când mi-o suna scândura
Popa cu cădelniţa.”
Ei, parcă mai poţi să te miri! Toate-s vechi şi nouă toate!
Cârciumile ce colorau Bucureştii de odinioară erau botezate după pofta inimii proprietarilor: Băiat bun, Cocoş, La Balcanii, La Unchiu’ şi nepotu’, La tarapanaua lui Vlad Țepeş, Mielul blând, Potcoava de aur, Cuibul Veseliei, Aristotel, Pompei, Oituz. Toate aveau însă grădiniţa lor, cu măsuţe sub salcâmi, tei sau castani în floare, de uitai pentru o clipă ce se întâmplă dincolo de gard.
Doamnelor şi domnilor, eu doar v-am povestit, nicidecum nu v-am îndemnat să vă înfruptaţi din vreo delicatesă. Nici la cârciumă nu v-am trimis, mai ales la margine de București! Iar la cele de lux nu îndrăznesc nici să mă gândesc, fiindcă friptura, fleica, mititelul sunt pentru cei ce mestecă în draci, care ”trag” și o bere sau un vin și râd cu poftă și cu burta plină ochi. La restaurantul de lux, mănânci (e aproape o figură de stil!) ceva cu nume sofisticat, ceva care n-are gustul de grătar, usturoi sau alte mirodenii, o ”creație” a unui ”chef”, care nu te lasă să mănânci ca mitocanul, ci te obișnuiește să fii rafinat, să mănânci din vârful furculiței și să pleci acasă cu gândul la frigider. Ei, nu-i așa că sunt cârcotașă și nu-mi place nimic!? Nu-i adevărat, fac și eu haz de necaz, așa, ca să mai povestim, că povestea tot poveste rămâne, chiar dacă adevărul e miezul poveștii. Cu bine și cu bucurie!
Vezi arhiva rubricii Istorii și istorioare de Pușa Roth
