„«Cartea lui Ruth» la TES” de Mariana Ciolan

245
Katia Pascariu în spectacolul „Cartea lui Ruth”. Foto: Oana Monica Nae
Katia Pascariu în spectacolul „Cartea lui Ruth”. Foto: Oana Monica Nae

cronica de teatru logo leviathanDupă Varșovia: Ghid turistic, spectacolul său din 2016, Eugen Gyemant, unanim apreciat drept unul dintre cei mai incitanți exponenți ai generației sale de regizori, cu un onorant palmares împlinit pe scene din Capitală și din țară, revine pe afișul Teatrului Evreiesc de Stat din București cu montarea piesei Cartea lui Ruth, care a avut premiera în 11 martie 2022. Se întoarce într-un fel și… la Varșovia, căci eroina piesei este originară din acest oraș, un incontestabil reper istoric, un loc simbolic pentru o tristă pagină a istoriei moderne. Amintirile sunt ca fotografiile, zice Ruth în podul casei, printre obiecte vechi și prăfuite, învăluite aproape de obscuritate. Este bătrână. Uită de ce a urcat cu greu acolo. În timp ce viața ei îi revine în flux de neoprit în mintea acum încețoșată precum acel ambient de sub acoperișul casei, prin imagini ce par a se întrupa aievea, copleșitoare. Piesa scrisă de autorul argentinian Mario Diament este inspirată de destinul pe care l-a avut mama acestui scriitor apreciat și ca jurnalist la Buenos Aires dar și în Statele Unite, o emigrantă stabilită în Argentina anului 1934, venită din Varșovia natală unde familia ei va pieri în holocaust. Titlul piesei este o trimitere neechivocă la personajul biblic care a trăit printre străini, dar aceasta vorbește, prin povestea existențială, despre confruntarea cu adevărurile propriei  vieți, despre nevoia ca un imperativ de a descoperi în acest parcurs punctele luminoase sau, dimpotrivă, a tenebrelor cu nefastele lor efecte. Un demers cumva eliberator, dacă nu chiar izbăvitor așa cum este și în cazul personajul principal din altă piesă a dramaturgului, de asemenea jucată și la Teatrul Evreiesc, cu enorm succes, anume Tango final.

De îndată ce intră în sală, spectatorul observă două mari panouri transparente ce domină prim-planul scenei prin care se deslușește (ca în vis) mai degrabă sugestia unui mobilier decât mobilierul ca atare, printre alte panouri care, ca și cele din față ori ca fundalul scenei, odată cu debutul reprezentației, se vor anima spre a înfățișa, aproape estompate, locuri, fapte, oameni…  Ele devin când uriașe și grăitoare fotograme, când ecrane mișcătoare oglindind cutele de memorie ale eroinei. Evocatoare ale unui trecut ce revine acum cu o pregnanță covârșitoare. În corpul îmbătrânit, aproape total neputincios, Ruth este confruntată cu o lume într-o continuă dinamică pe care și-o apropie în cele mai crude și adânci înțelesuri. Decorul acesta rarefiat, din care culoarea s-a șters devine foarte sugestiv pentru permanenta glisare dinspre realitatea, carnalitatea scenelor către nivelul lor metaforic și simbolic, pentru zigzagarea necontenită pe scala deschisă a temporalității. Este datorat, ca și videodesignul, lui Dan Ionescu. Un bun aliat în gramatica scenică își află regizorul și într-o muzică dătătoare de atmosferă, ce potențează sugestiile și temele textului, pe care o alege el însuși, așa după cum își asumă și creația costumelor, cu grija pentru  aceeași generoasă arie în care concretețea faptelor și imaterialitatea trăirilor, actul personajelor și ecoul lui lăuntric, în sinea lor sau în ceilalți, se împletesc contrapunctic, complementar.

Povestea lui Ruth se înfiripă prin salturile involuntare ale memoriei, fragmentar, cu înaintări și întoarceri pe axa timpului, care îi dau retrospectiv neiertătoare înțelesuri, prin focusări pe momente și clipe dătătoare de tensiune dramatică. Ruth este „bombardată” cu imaginea propriilor fapte, a relațiilor sale cu ceilalți, dar deopotrivă cu efectele reacției ei asupra celor ce îi sunt în preajmă. De la Max, cel pe care îl îndrăgea în adolescență și îl învăluia în elanul sufletului ei de artistă visând să ajungă o pictoriță de succes, la Boris, omul muncitor, tenace și întreprinzător  care o adoră și îi devine soț, dar pe care nu a reușit să îl iubească, și la Bărbatul-prototip al celor în dezmierdarea cărora ea a încercat în trecut să-și uite nefericirea condiției sale. Cu mintea slăbită, dar inima pulsând parcă mai vie și mai alert ca oricând, Ruth își revede propriile ei vârste – adolescența, tinerețea, maturitatea. Întrupate în text și pe scenă prin tot atâtea dedublări: Fetița, Tânăra, Femeia. În acest carusel al amintirilor care o împresoară, în care e strânsă fără scăpare ca într-un vârtej, o figură puternică este aceea a Mamashei, mama lui Ruth, aceea care i-a orientat  energic traseul de viață, aceea care a împins-o nu doar alături de Boris către „un viitor sigur” din punct de vedere material, dar și departe de amenințările războiului care bântuia Europa, prefigurând ceea ce avea să fie pata oribilă a holocaustului. Una dintre cele mai emoționante scene  este aceea a dialogului despre ce înseamnă a fi evreu purtat între fetița Ruth marcată de ingenuitatea vârstei și mama ei care alege calea directeței și a unei simplități aproape deconcertante. „Mai mult decât o schiță biografică a vieții mamei mele – citim sub semnătura dramaturgului pe site-ul TES – ceea ce încercam să transmit este vinovăția care îi copleșește pe cei care au scăpat de război, dar și-au lăsat familiile în urmă”. Este o dimensiune care, din nefericire, capătă, iată, noi fațete, foarte aproape de noi, astăzi, când vedem sute și mii de mame ucrainene care, cu copiii în brațe și aproape doar cu ce au pe ele, își părăsesc țara din calea unei pustiiri pe care o credeam să nu mai fie posibilă după toate lecțiile crude și amare ale istoriei mai apropiate sau mai îndepărtate.

Cabiria Morgenstern, Natalie Ester, Viorica Predica. Foto: Oana Monica Nae.
Cabiria Morgenstern, Natalie Ester, Viorica Predica. Foto: Oana Monica Nae

Spectacolul cu Cartea lui Ruth este împlinit cu dăruire și profesionalismul bine cunoscut al trupei Teatrului Evreiesc de Stat, povestea este pregnant recuperată prin structurarea spectacolului și finețea cu care interpreții o împlinesc. În fruntea distribuției, în rolul Ruth, la premiera din 11 martie am aplaudat-o pe Katia Pascariu. Actriță cu bogate înzestrări dovedite în numeroase partituri, în diferite teatre, astăzi, „o parte din istoria TES” (cum ea însăși zice), ea izbutește o compoziție credibilă și foarte emoționantă. Jocul ei face apel la o interiorizare care parcă restituie și mai „explozivă” imaginea complexă a lui Ruth, explorează pe o nuanțată gamă… tăcerile și expresivitatea mimică și corporală, dezvoltă o energie  care face din personajul ei o prezența vie  în miezul acestui film al propriei lui vieți. Rolul este o provocare și prin faptul că este o partitură în care este distribuită alternativ cu Maia Morgenstern. De această dată, marea actriță a îndeplinit doar „rolul” său de directoare a Teatrului Evreiesc, mereu aproape nu doar de trupă, dar și de publicul  pe care l-a întâmpinat ca întotdeauna, în foaier, bucurându-se apoi de spectacol, alături de noi toți, în stal. Desigur, ne dorim să revedem spectacolul într-o seară când Maia Morgenstern își va pune propria pecete de talent, de experiență, de dăruire în întruparea acestui personaj de o feminitate tulburătoare, emblematic prin plasarea lui la scara istoriei pe care a traversat-o. Trebuie să le remarcăm deopotrivă, în mod deosebit, pe cele trei interprete ale vârstelor lui Ruth: Nathalie Ester dezvăluindu-ne cu pregnanță o Femeie încă senzuală, măcinată de propriile ezitări și greșeli, de încercările vieții, Viorica Predica oferind Tinerei chipul pasiunii și al aspirațiilor secrete și răvășitoare și Cabiria Morgenstern conturând cu firesc, cu naturalețe imaginea de puritate, de curăție, de sinceritate a trăirilor, setea de viață a Fetiței (și totodată a adolescentei) Ruth. Contururi puternice, ferme conferă Mirela Nicolau personajului Mama către care adună un flux de simpatie a publicului și prin accentele de umor discret sau delicată autoironie și benefică detașare cu care își construiește personajul. Octogenarul Mihai Ciucă nu se dezminte de știința cu care clădește fiecare detaliu al unui personaj (Boris) aflat la zenitul existenței fizice, apăsat de frustrările existenței între care cea mai mare lovitură îi vine prin iubirea vieții sale, exprimate într-un scurt monolog-confesiune construit într-un crescendo vibrant  dar bine temperat. O bună și concentrată prestație oferă Marius Călugărița în creionarea aceluiași personaj, Boris, la tinerețe. Cu tonuri precise și bine evidențiate ne-au apărut ceilalți interpreți, în rolurilor de mai mică întindere sau chiar episodice, dar care sunt bine articulate spre a împlini ansamblul: Mircea Dragoman (Bărbatul), Darius Daradici (Max), Andrei Miercure (Marek), Nicolae Botezatu (în mai multe roluri), Nicolae Călugărița (Medicul), Cristina Cîrcei (Rocolio), Arabela Neazi (Gelda), George Remeș (Ringmaster).

Cartea lui Ruth este un spectacol cursiv și tensionat, lipsit de îngroșări sau excese, limpede în revelarea fațetelor multiple,  imponderabile ale omenescului. Din aceeași pagină de confesiune a autorului, mai aflăm că piesa a fost scrisă în limba spaniolă, dar că „vocile”  care îi veneau în ureche „vorbeau idiș”, această „limbă stranie și minunată a mamei mele – mameloschen”. La Teatrul Evreiesc de Stat din București spectacolul se joacă în limba idiș. Iar asta conferă o încărcătură culturală în plus acestui construct scenic.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.