Încep cu o afirmație plină de sinceritate… Recunosc că de mult timp, de foarte mult timp, nu am mai scris o scrisoare pe care să o trimit cuiva drag. De mult, de foarte mult timp, nu am mai primit nicio scrisoare de la nimeni, cu toate că îmi este tare dor să mai citesc o scrisoare venită de departe și care să poposească în căsuța mea poștală. Căsuța poștală așteaptă în zadar să primească mesajul timbrat venit de departe, trimis de cineva drag. Acum comunicăm altfel! E drept și mă întreb: oare mai există acest mod de a comunica între oameni? Oare mai are cineva nostalgia și bucuria de a-și mărturisi dorurile și gândurile cuprinse într-o scrisoare pe care să o trimită cu nerăbdare cuiva, așteptând apoi, la fel de nerăbdător, răspunsul? Răspunsul vine de la sine și căsuța poștală rămâne goală. Nicio scrisoare nu mai poposește în spațiul ei întunecat. Păcat…
Se poate să vă pară naive toate aceste gânduri, dar, de fapt, ele izbucnesc dintr-o foarte adâncă fântână a dorurilor de odinioară, a acelor sentimente care s-au stins cu lacrimi în timp și s-au prelins în apele limpezi ale fântânii din adâncul sufletului meu. De la o anumită vârstă, simți că naivitatea își face tot mai mult loc în șiragul gândurilor tale, al gândurilor ce cuprind viața, cu voia sau fără voia ta, și care te însoțesc zi și noapte discret, încercând să aline. Gândurile naive sunt de fapt acele gânduri simple, curate, care stau alături de tine, de grijile și îndoielile vieții ce te cuprind din ce în ce mai des, ajutându-te pas cu pas să mergi curajos înainte pe drumul ce ți-a fost dăruit și hărăzit…
Ah, ah, curaj?! Mă întreb ce fel de curaj? Curajul tinereții e primul care te părăsește cu timpul, știu… și-atunci cu o ultimă speranță „plină de curaj” încerci să-l înlocuiești cu altceva. Acel CEVA ‒ la momentul de față foarte important, pe care îl cauți în fel și chip, cotrobăind neliniștit peste tot, apelând la tot felul de surse de informații care-ți stau la dispoziție ‒ de care ai atâta nevoie, care să te ajute să mai prinzi o șansă, să mai respiri o gură de curaj. Cauți o carte, o amintire, o muzică deosebită, apelezi la momentele de liniște și de visare care-ți fac bine, la acele trăiri alături de care să reînvii, să găsești noi fire de speranță cu care să te înfășori mulțumit că le-ai găsit și să poți dormi liniștit…
Într-una din zilele acestui sfârșit de iulie am auzit întâmplător la televizor că tocmai se serba „Ziua internațională a cărții poștale”. Ce coincidență! Tocmai încercam să-mi compun decupajul în jurul acestei teme și doream să-mi adun informații cât mai multe și diferite… În goana informațiilor auzite se desprind câteva foarte edificatoare, referitoare la lipsa scrisorilor și a cărților poștale din căsuța poștală a fiecăruia… Așadar, cu mulți ani în urmă erau trimise peste 900 de milioane de cărți poștale pe an în toată lumea, din toate colțurile lumii, apoi, încet-încet, au scăzut la 400 de milioane pe an… 200… 100… din ce în ce mai puține, mai rare… poate câte una-două vederi scrise de o mână încă romantică, încă sentimentală. Deh!, verba volant, scripta manent… Sunt din ce în ce mai puțini cei care mai cred în cuvântul scris, rămas, păstrat… Nici eu nu mai scriu de mult timp scrisori sau vederi, recunosc. Am făcut-o cu mult drag odinioară. Dar acum? Tocmai îmi verificasem căsuța poștală care, ca de obicei, era goală…Tocmai mă gândeam la scrisorile rămase nescrise și netrimise, la cărțile poștale cu urările și acele câteva rânduri vesele, estivale scrise în graba și goana unui concediu petrecut departe de familie, pe undeva prin lume… Tocmai mă gândeam la scrisoarea pe care am trimis-o de curând Pușei, de ziua ei și care nu a ajuns nici până acum la ea…și căsuța ei poștală a rămas goală… Păcat. Tot mai sper că poate s-a rătăcit, că am scris adresa incorect și că o să vină înapoi la mine sau, într-un târziu, așa cum ar fi trebuit să fie, la destinație, cu atât mai mult cu cât acolo, în plicul acela de excepție sentimentală am așezat un Îngeraș făcut de mine, ca bun însoțitor al felicitării… Recunosc, mesajul electronic a ajuns cu bine și în câteva clipe… doar îngerașul a rămas cu aripile căzute, undeva, printre alte plicuri neajunse la destinație… În naivitatea mea mai aștept un „semn de viață”…
După scurta informație tv, care mi-a deschis și mai mult pofta să continui seria căutărilor, am apelat la computer… Facebook-ul, Google îmi stăteau la dispoziție vinovați parcă. Tot ei sunt cei vinovați de faptul că nu mai poposește nicio scrisore în căsuta poștală. În schimb, felicitările, urările de bună dimineața, de noapte bună și de zile fericite se rostogolesc de la primele ore ale dimineții până la miezul nopții peste noi, întâmpinându-ne oră de oră, minut de minut, zi de zi, noapte de noapte cu o grabă inepuizabilă, copleșitoare… Urările de bucurii, fericiri, împliniri, sănătate, scrise în mai toate limbile pământului, toate se învălmășesc pe ecranul mobilului personal, mereu gata să le primească și să le înregistreze, bombardându-te și aruncându-te într-o lume de urări cu like-uri, emoji, smile-uri și sms-uri per messenger, WhatsApp, instagram, tik-tok-uri și alte căi… Nimic rău în asta, desigur… dar totul te aruncă într-o altă lume, o lume nouă mie, pe care încerc cu greu să o înțeleg, să o descopăr. O lume fără timbru și plic, totul fără foaia aceea albă care abia aștepta să fie acoperită cu cerneala peniței, a gândurilor care prindeau curajul de a se lăsa citite după ce au fost scrise de mână numai pentru tine…
Caut mai departe pe cineva care să mă ajute, care să vină în întâmpinarea gândurilor mele naive și sincere de părere de rău că nu mai e așa cum a fost cândva… și să mi se alăture într-o miraculoasă, imaginară întâlnire… la o discuție despre scrisori…
Cine altcineva îmi vine acum în ajutor decât Mihail Șișkin, autorul acelui roman deosebit, Pismownik (Scrisorar), pe care l-am citit cu mulți ani în urmă și nu l-am uitat. L-am căutat încă înainte de a începe să scriu aceste rânduri, dar nu am găsit ceea ce îmi dorem să aflu, să discutăm în acea întâlnire virtuală pe care mi-o pregăteam. Până azi când, de parcă aflându-mi căutările, mă întâmpină cu răspunsuri pe care le așteptam și mi le doream… Le-am aflat în destăinuirile sale, cuprinse într-un interviu care mă ajută să înțeleg și mai bine naivitatea gândurilor care mă cuprind… El recunoștea în interviu că a învățat de la Tolstoi să nu se teamă să fie naiv, afirmând următoarele: „În jurnalul său, Tolstoi și-a pus niște întrebări foarte naive, precum «Omenirea a inventat trenuri, dar unde să te duci și de ce ?» sau «Oamenii au inventat spitalul și viața este prelungită în acest fel, dar la ce bun?»… Tolstoi nu pune întrebări foarte complicate, ele erau foarte simple…”, citesc mai departe întregul interviu. Este ca la o masă rotundă… Îl ascult și îl citesc în același timp. Deosebit de interesant și mă cuprinde o bucurie plină de recunoștință că ne-am putut întâlni pe aceste căi virtuale… (Interviu Mihail Șișkin ‒ Rusia este dușmanul meu personal, 11 octombrie 2013, semnat de Corina Zarzor.) Și mulțumesc în gând.
Numai el și numai el mă poate ajuta în căutările mele despre scrisori și arta de a le scrie, căci unde altundeva poți găsi răspunsuri mai potrivite căutărilor mele decât în romanul său Pismownik (Scrisorar) apărut în 2010, atât de frumos tradus în românește, cu un cuvânt care nici nu existase pînă atunci în dicționarul limbii române, dar care s-a născut dimpreună cu traducerea din 2012 a romanului. L-am citit și în germană… Briefsteller, dar, mai ales, traducerea românească m-a impresionat cel mai mult, un roman epistolar remarcabil care explorează relația dintre viață și artă…
Autorul Scrisorarului mi-a venit în ajutor răsfoindu-i paginile romanului, dar și citindu-i răspunsurile într-un alt interviu, descoperit pe Google, luat de chiar traducătoare, Antoanela Olteanu… Citesc printre rânduri din mărturisirile sale despre arta scrisului… scrisorilor care s-au pierdut în ultimul timp. Este cu atât mai impresionant ceea ce ne destăinuie marele scriitor în interviu, cu atâta sinceritate cu cât eu însumi îmi regăsesc răspunsurile căutate… Îmi permit să-l citez: „Am scris scrisori unui om drag mie, când am fost despărțiți. Dar, în general, desigur, scrisoarea a părăsit viața noastră și a rămas în trecut. Dar scrisorile cu posibilitatea de a exprima prin cuvinte ceva important, sunt ceva ce au fost mereu și vor fi. Este o posibilitate pe care o are omul de a vorbi cu el însuși despre lucruri importante, adresându-se cuiva apropiat. Și nu e așa de important unde e omul acela cu care discuți, dacă e în camera vecină sau la mii de kilometri, dacă e viu sau nu mai există. Scrisoarea are calitatea unică de a anula timpul și distanța, și moartea. Scrisorile «poștale» se duc în trecut, asta e clar. Telegrama a murit doar, dar nu e nici o problemă. Chestiunea nu stă în cel ce scrie, ci în cuvinte. Mai ales dacă este vorba despre literatură. Uite, o să apară un nou Homer și o să scrie Iliada secolului XXI-lea în sms-uri”…
Până când se va adeveri profeția lui Șișkin îmi aplec ochii pe una dintre poeziile Gabrielei Melinescu, care parcă ne este dedicată nouă, cititorilor iubitori de poezie și cu doruri de citit scrisori, fie ele cuprinse în rimele unei poezii intitulate Scrisoare…
Azi îți scriu,
mult mi-e dor de prispă și de câini.
Am crescut, dar eu ca și-altădată
la cișmea beau apă tot din mâini.
Plopii-n stradă țin în vârfuri cerul
salcia e tot nepieptănată.
Cineva-n grădini a-ntins lăicerul
și vecina a născut o fată.
Poarta noastră nu mai are număr,
iarba n-a crescut la gard deloc.
Și tresar când simt de undeva
fremătând o frunză de copac,
și mi-e drag de nou și de cineva
și nu știu ce am să fac…
Azi îți scriu,
mult mi-e dor de prispă și de câini.
Să nu uiți că eu ca și-altădată
la cișmea beau apă tot din mâini.
Azi vă scriu și sper ca scrisoarea mea să ajungă în căsuța voastră poștală… și să nu mai fie goală.
