Ninsese de dimineață. Ninsese după prânz. Era noapte, trecuse Moș Crăciun, colindătorii beau vinars fiert după casa din colț, mai ningea și copiii nu aveau chef de culcare, așa ceva nu se trăia în fiecare an, pur și simplu se deschisese cerul și acel alb pufos cădea peste sat ca o iertare a păcatelor în noaptea de Crăciun.
– Deja am făcut un adevărat deal, zise taică-su, între noi și vecinii de peste drum… nu știu cum vom ieși din casă mâine…
Copiii descoperiseră tunelele și alergau de nebuni prin ele cu lămpașul în mână, câinele după ei lătra mai rău ca la vederea lupilor, deși nimeni nu credea să fi văzut măcar o vulpe, iernile în ultimi cinci ani fiind ploioase și blânde.
– Crezi că mâine vine cursa?, întrebă, e drept, plec pe seară, dar griji îmi fac, pentru că nu pot pierde trenul.
– Mai avem toată noaptea, zise taică-su, planurile se fac dimineața, poate se oprește ninsoarea, poate vine ploaia, poate, într-o noapte se pot întâmpla o mulțime de lucruri.
– Cade meteoritul, zise, parcă auzisem ceva la televizor de un meteorit rebel, poate cade pe undeva pe-aproape…
– Ce-i aia?, întrebă maică-sa uimită, mă sperie ce spui.
– Ceva ce vine din cer și poate cădea peste noi.
– Păi, se gândi maică-sa, în Biblie scrie că vom arde toți, Doamne-ferește.
Taică-su își mai turnă un pahar de vin cald, îl sorbi ca ceaiul și ieși afară să-i caute pe copiii care nu se mai auzeau.
– Au fugit pe cot, zise, înainte să închidă poarta, ăia n-au case în față și zăpada se aruncă peste holde. Este mai mare ca aici.
Ieși după el. De când era mică, avea în sânge nebunia nopților de iarnă, le căuta prin sacul cu amintiri, mereu descoperea ceva nou, însă nicio iarnă nu era ca aici. Nu putea vedea nimic peste drum. Auzea colindătorii și vocile vesele din casele acoperite de nămeți. Cerul nu se vedea. Ningea și fumul coșurilor urca cu greu în sus, împrăștiindu-se peste zăpadă. Casa lor părea și mai mică sub acest alb ciudat, pentru că nu mai strălucea nimic fără lună și becuri, iar becurile erau stinse din motive de economie. Curentul se oprise de câteva ceasuri bune și, cum zicea maică-sa, până mâine nu se va putea deschide televizorul, va domina întunericul și pacea cerului peste cei izolați de lume. Merse pe urmele tatălui prin tunelul principal. Era ca un fel de joc de-a baba oarba. Putea ghici ce se ascunde dincolo de peretele de zăpadă, cine stă cu cine la masă, cine nu mai are pe nimeni și privește cerul cu lumânarea. Aproape le uitase numele celor mai tineri. Se gândi că exact după cot începea un drum îngust ce ducea spre moară, un loc magic pe vremuri, nu pentru că acolo se întâlneau strigoii ieșiți din morminte cu cei ieșiți din case, câmpul fiind între cimitir și moară, iar terenul era masiv, un loc ideal să te ascunzi, un loc recomandat să te întinzi când erai bătut de ai tăi și nu aveai unde dormi, vara și toamna, iar acum pe potopul ăsta alb cel mai bun câmp de bătaie pentru o întâlnire la nivel înalt unde ei, cei vii, nu puteau participa sub nicio formă. Nu avea lămpaș, unicul existent era în mâinile lui Cristian, nici taică-su nu avea nimic cu el, poate chibrituri, mergea orbecăind, pentru că tunelul era mai înalt decât ea. Nu vedea și nu auzea pe nimeni. Trebuia să fie miezul nopții. Hotărî să meargă până la moară. Și ea când era mică fugea pe cărăruie până în fața morii, striga de nebună, pentru că intra în panică și i se părea că vede strigoii, striga până nevasta morarului deschidea ușa grea de lemn și-o trăgea în ocol, apoi în casă.
– De ce nu vii cu taică-tu?, o întreba morarul uimit de curajul ei, este prea târziu pentr-un copil ca tine să umbli pe la marginea pădurii.
– Am uitat să-l chem, răspundea, eu îmi fac mereu curaj, plec și fug cu ochii închiși, însă direct în fața porții mă apucă frica.
– De ce?
– Pentru că la răscruce este casa aia părăsită unde i-au găsit pe toți spânzurați…
– Asta a fost acum cinci ani, nu mai trăiește nimeni acolo.
– Spiritele lor nu au liniște, răspundea, erau trei copii și mama…
Femeia morarului îi făcea un ceai de măceșe, ea îl bea încetișor, de parcă ar fi tras de timp, apoi morarul o lua de mână și o ducea pe aceiași cărăruie înapoi spre casă.
– Iar ai fugit, se repezea maică-sa, pe bună dreptate, cum poți pleca noaptea pe câmp?
– Într-o bună zi o să dai de dracu, zicea taică-su, urcă-te-n pat că ai degerat.
El rămânea cu morarul la gura sobei și ea le putea auzi poveștile despre cei veniți de sub pământ și cei născuți cu coadă printre ei. Ajunsese, ca atunci demult, la poarta casei. Nu putea vedea răscrucea drumurilor din cauza ninsorii. Era totul un alb negricios. Ardeau lumini palide în camera de la drum și în ocol. Erau lămpile morăriței. Bătu cu putere, dar nimeni nu răspunse. I se păru că vede o umbră venind spre ea și-i îngheță sângele.
– Stai acolo unde ești, strigă, mie nu mi-e frică de tine, pricepi, dar te vreau departe de mine, strigă din nou, mergi la cimitir înainte să-mi fac cruce!
Umbra venea încet în direcția ei. Era destul de măruntă, dar ceva mai întunecată decât cărarea spre răscrucea de drumuri. Bătu în poartă cu amândoi pumnii. Auzi cum se deschide ușa, auzi pașii morarului, erau grei, apăsați de cele peste o sută de kile ce la avea.
– Au trecut colindătorii, zise, cine ești?
– Tereza.
– Fată, ce cauți aici la ora asta?
– Tereza noastră n-are copii…
– Îmi căutam copiii, zise, nu ai mei, copiii fratelui…
Întoarse capul și văzu că umbra se oprise sub un copac. Cu siguranță era nucul de la capătul grădinii. Unde se jucau vara.
– Intră, zise morarul, aici nu au venit, or fi luat-o pe cot spre apă, Doamne ferește, zise, pe o noapte ca asta se poate întâmpla orice. Umbra se mișcă din nou. Mai repede.
– Închide, zise, cineva mă urmărește de la răscruce.
Morarul se uită sub nucul îndoit de zăpadă și începu să râdă.
– Fără frică, fata mea, este Jimmy, câinele celor spânzurați, mai merge și acum până la zidurile casei, miroase intrarea, dă târcoale grădinii și se întoarce aici, l-am adoptat noi.
Cățelul intră în fugă printre ei și se ascunse în șopru.
– Eu credeam că-i un strigoi.
– Săracul de el, zise morarul, îl aveau de când era un bebeluș.
– Mai vrei un ceai, întrebă morărița, ca atunci când erai micuță?
–Nu, zise, trebuie să caut copiii.
Ieși din nou pe cărăruie. Mai ningea.
– Vrei să te însoțesc?, întrebă morarul.
– Nu, zise, acum sunt un copil mai mare.
O luă spre cot. Lumea nu era în pat, chefuia veselă pe stradă. Taică-su și copiii erau acolo.
– Am fost până la moară, zise.
– Tu?
– Credeai că mi-e frică?
– Ai văzut strigoii?, întrebară toți cei rămași afară în fața porții.
– Nimic, zise, numai câinele spânzuraților.
– Săracul, zise un vecin, crede că-i poate vedea în noaptea asta.
Femeile își făcuseră cruce. Se întoarseră spre casă fără să scoată o vorbă. Până și copiii intrară în pat fără ceartă. Erau morți de oboseală. Taică-su deschise o altă sticlă de vin și-i întinse un pahar.
– Vrei?, o întrebă pe maică-sa, acum că avem liniște…
– Nu, zise ea, este aproape dimineață.
– Azi n-ai să pleci, zise taică-su, cursa nu vine, la tren n-ai cum să ajungi, poate nici nu circulă cu catastrofa asta. Noroc!
– Să trăim!, zise, va trebui să-mi cumpăr alt bilet și va urma un micuț scandal…
– Mai bea?, întrebă maică-sa.
– Nu. De câteva luni nu mai atinge decât apa.
– Asta-i bine, zise taică-su.
– Tu vorbești?, se rățoi maică-sa, nu te-ai putut opri niciodată mai mult de trei zile.
– E drept, zise el, nu pot.
– De ce nu v-ați despărțit?, întrebă, niciodată nu a mers cum ați vrut…
– Din cauza ta, răspunse maică-sa.
– A mea?
– Da, zise, doream să ai și mamă și tată.
Se opri din băut și-i privi pe amândoi. Îmbătrâniseră. Ea se cocoșase de-atâta muncă. El era zbârcit ca un copac milenar, îi lăcrimau ochii și-i tremurau mâinile. Arăta așa de neajutorat, așa de pierdut și nefericit c-o apucă plânsul.
– Plângi?, întrebă maică-sa uimită, eu credeam că ești sătulă de noi.
– Eu?
Ca un fulger îi apărură în fața ochilor toți anii copilăriei, ea, fata tânără, apoi femeia îndrăgostită, departe de casă, un pic distantă ori delăsătoare, obosită de propriile probleme, cuvinte de reproș ce le arunca, precum indienii săgețile înveninate și cu cât vedea trecutul mai aproape și mai clar, cu atât plângea mai înverșunat.
– Vino-ncoace, zise taică-su, stai pe genunchii mei slabi și jelește-te, zise, asta face bine.
– Te iubesc, zise hohotind, iartă-mă, te iubesc, dar n-am învățat s-o spun în gura mare.
– Și eu te iubesc, Teri, întotdeauna te-am iubit, amândoi te iubim, zise, dar nici noi n-am învățat să vorbim cum trebuia, mereu a fost prea târziu…
Îi șterse ochii cu mâneca cămășii. Afară cântau cocoșii. Se făcuse dimineață.
– Du-te-n pat, zise maică-sa, este cald în cameră.
– Vă iubesc, zise, am să dorm ca un pietroi. Mai ninge oare?
Maică-sa crăpă obloanele. Ninsoarea se oprise. Era numai un perete alb, mai curat decât cel din noaptea trecută. Peste el se prelingeau niște raze firave de soare. Se acoperi cu plapuma și închise ochii. Era acasă.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
