”Ceasul din gară (2)” de Florentina Loredana Dalian

204
proza scurta florentina loredana dalian leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logoAici, în gară, îți dai seama cel mai bine de cum trece timpul. Vezi aproape mereu aceiași oameni urcându-se în aceleași trenuri, navetiști după care poți să-ți pui ceasul. Îi vezi și azi, și mâine și peste zece ani. Într-o viață de om, îi vezi pe mulți îmbătrânind, trăindu-și anotimpurile. Pe alții deodată nu-i mai vezi. Și te întrebi ce-i cu ei, prin ce lumi s-au dus, dacă vor mai trece vreodată. Dispar și se duc, așa, fără o vorbă, ca și când tu n-ai fi contat, ca și când n-ai fi fost pentru ei aicea zi-noapte, vară-iarnă, să le oprești trenul, să le dai pornirea, să ai grijă s-ajungă la destinațiile lor. Și alții le iau locul, mereu alții, iar când îți dai seama că uite, se poate trăi și fără ei, că lumea nu s-a schimbat, decât acolo, undeva prin tine, îți vine să te întrebi ce-i omul. Dacă și din viață dispărem la fel ca din gară, mai contează în câte trenuri ne-am urcat, dacă le-am prins la timp, dacă ne-au dus unde trebuie?

Florentina Loredana Dalian
Florentina Loredana Dalian

Și câte lacrimi n-am văzut! Nicăieri nu vezi mai multe lacrimi ca-n gări. Eu am văzut atâtea că, dacă le-aș fi adunat, ne-am mai fi pricopsit cu-o Dunăre. Chiar așa, de ce se plânge mai mult în gări decât în cimitire? O fi și gara tot un cimitir. În care-ți îngropi visele, neajunsurile, răbdările, speranțele alea degeaba. E și asta o lume, o adunătură pestriță, dar, dacă o privești de sus, îți pare ca unul. Și înțelegi că toată forfoteala asta-i zadarnică. Te duci și vii, de parcă n-ai avea ce face. Eu n-am mai plecat de-atunci. De când cu mersul prin noapte până-n Satu Vechi, n-am mai mers atât de mult niciodată. De-atunci, am rămas cu groază de mers. Mă sperie drumul, mă sperie capătul, mă sperie ce las în urmă. Și lupii care urlă, pândind la marginea pădurii. Toți avem lupi care urlă în pădurile din suflet în care ne mai ascundem uneori. Din pădurea asta a mea, se aud uneori plânsete înăbușite. Nu prea știu eu ale cui sunt, or fi ale strămoșilor, ale copilului care-am fost, ale tuturor copiilor pe care nu i-am născut… Când plânge câte unul în mine, fac liniște, să-l pot auzi. Încerc să-i înțeleg scâncetul și ce vrea să-mi spună. Dar eu nu plâng niciodată, nuuu. La ce bun să plângi, când toate trec, cum trec trenurile astea mărfare care, mai nou, nici nu mai opresc. Atâta doar, își cară marfa prin lume. Și noi am cam ajuns marfă unii pentru alții. Marfă ieftină și cu termen de valabilitate gata expirat. Rar mai găsești câte-un om, cum l-am găsit eu pe nea Mișu, fie-i țărâna ușoară. Ori poate el m-o fi găsit, pe mine, cine știe? Când trebuie să se-ntâlnească om cu om, se-ntâmplă, domnule. Ce aș fi fost eu fără nea Mișu? Unde m-aș fi dus, ce-aș fi făcut. Poate avea și tata dreptate, că Dumnezeu are grijă și nu ne lasă. Pentru mine, Dumnezeu a îmbrăcat haine de impiegat. Mi-a dat să mănânc, un loc să m-adăpostesc, o brumă de educație și mi-a dat un rost. Și ceasul ăsta, ceasul ăsta, singurul lucru care mai mișcă și care mă leagă de el. Ceasul care trebuie să meargă ceas, singura garanție că lumea asta mai există, că n-a murit de tot, că poate nu-i totul în zadar.

Mi-am amintit Orbul. El a făcut parte din decorul gării mulți ani. Se aciuase ca un câine de pripas, de nu se știe unde, stătea pe o bancă, retras, fără să deranjeze pe nimeni. Se hrănea cu ce primea, purta aceleași haine lustruite de timp și ținea în mână o carte. Asta era ciudățenia lui. Când mi-au căzut ochii asupra lui și mi-am dat seama pentru prima dată că e orb, m-a intrigat povestea cu cartea și l-am întrebat dacă era în Braille. A negat și atunci, contrariat, l-am întrebat de ce ține cartea aia mereu în mână. A zâmbit. Am scos cu cleștele cuvintele de la el, dar, până la urmă, am înțeles: nu voia să se folosească de handicapul lui pentru a impresiona și a cerși. Credea că păcălește astfel lumea, care și-ar fi putut imagina că citește. Atunci l-am privit altfel. Când e plină lumea de handicapați închipuiți, omul ăsta care avea un handicap din naștere, care nu cunoștea lumina zilei și chipul acestei lumi, ținea cu tot dinadinsul să își ascundă neputința pentru a nu se crede că se folosește de ea.

Un fel de sfânt. Mânca puțin, vorbea puțin, nu cerea nimic de la viață. De bunătatea lui îți dădeai seama când vedeai cum îi dau târcoale copiii și câinii. Și el îi iubea. Îi mângâia și vorbea cu ei. Aproape că doar atunci când avea copii și câini prin preajmă i se dezlega limba. ”De ce?” – l-am întrebat. ”Suflete curate” – mi-a răspuns.

Mi-a vorbit mai mult o singură dată, spunându-mi lucruri aproape de neînțeles, care păreau să nu aibă legătură unele cu altele. Mai târziu le-am pus cap la cap și am înțeles că aveau logică. Nu știu de unde venise. Părea un pustnic uitat de timp. De timp și de lume.

Voi ziceți orbului orb și orbii sunteți voi… N-are treabă cu cinstea și omenia… Aveți grijă să nu răciți planeta cu răutatea voastră! Vouă vă puneți câte două fulare la gât, de voi aveți mereu grijă… uite trenul… trenul nu poate să-i separe pe ăi buni de ăi răi… numai Dumnezeu… oile vor sta de-a dreapta Tatălui… cine sunteți voi să judecați, vedeți-vă de aurul dinților voștri, mâncați pâinea cea de toate zilele și lăsați-i pe semenii voștri… Sunt orb, sunt orb, sunt orb! Ce fericire, ce liberate! Ochii ne duc în păcat, poarta dorințelor, inimi frânte, omoruri, lovituri sub centură… toate se fac cu ochii. Fără ei, nu ești bun de nimic, nici să omori un câine, ești omul lui Dumnezeu, care vede pe dinăuntru. Tu ai o rană acolo, mai sângerează, nu tare… n-a fost nimeni s-o închidă la timp, nu-i nimeni să pună mâinile… Cine, cine zice că-i prea fericit? Cine dă viața lui pentru prietenii săi? ”În lume, necazuri veți avea…” Se-ntunecă. Noaptea, toți suntem orbi, dar nu toți vedem pe dinăuntru. Noaptea ne învelește ca o plapumă, dormim, dormim, dar nu somnul acela… mai e ceva, mai e de făcut, de legat, de dezlegat, nu plecați! Trenul va staționa un minut, minutul acela care poate face diferența. Minutul în care se hotărăște dacă ești orb sau nu, dacă pleci sau rămâi, dacă te mântuiești sau… Bucurați-vă de minutul vostru, dați Cezarului ce-i al lui, nu mai huliți, nu mai jupuiți pieile sufletului, jucați-vă mult cu copiii! Nu-i iubiți doar pe ai voștri! Voi n-aveți nimic! Cu cât vă-ncrâncenați și vă agățați ca niște iedere, cu atât sunteți mai săraci, mai fără de rost, mai jupuiți de omenie. Dumnezeu nu v-a făcut răi. Țineți minte! Întoarceți-vă acasă! Acasă e cel mai bine, Acasă ești al cuiva, găsești un punct de sprijin, un cuvânt, ceva…

Nu mai treceți prin viață ca trenurile prin gări!

Eu n-am trecut prin gări, eu am stat. Trenurile mele nu m-au dus nicăieri, doar mi-au trecut prin fața ochilor, grăbite, albastre și murdare. Pline de oameni colcăind… unii vii, dar cei mai mulți dintre ei morți. Sau, mă rog, adormiți pentru viață. Târându-și pașii de ici-colo, fără să știe ce vor, fără să știe ce caută…

Odată, când Sașa era mic, l-am văzut plimbând o cioară de-o aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau moartă. Răspunsul a fost magistral: ”E şi vie, e şi moartă”. Era vie, întrucât mai mişca, dar moartă pentru că fusese împuşcată şi era în curs de a-şi da duhul. Şi vii şi moarte, cel mai adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră. Iubirile, pasiunile… nici nu le lăsăm în viaţă, nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi aşteptăm cu laşitate să-şi dea singure duhul. N-avem curajul să dărâmăm până la capăt. Apoi le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în acelaşi timp, de-a lungul existenţei noastre. Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim, jumătate murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viaţa şi moartea convieţuiesc la-nţelegere printr-un pact tacit. Dacă întrebi un adult despre ceva – indiferent ce – dacă e viu sau mort, îţi va răspunde ori, ori. Copiii au darul de-a surprinde mai fidel realitatea, exprimând-o fie şi prin acest paradox – E şi vie, şi moartă – paradox care în mintea lor încape.

Așa și oamenii mei din trenuri, vii și morți în același timp, iubind și urând deodată, sau pur și simplu nefăcând nimic, târându-și pașii precum cioara lui Sașa târâtă de-o aripă, prin gări străine, prin existențe străine, cu inima prinsă la rever, să-i știe lumea ce amărâți sunt ei, cât îi doare, cât sângerează. De parcă lumea ar avea vreo durere pentru suferința ta! De parcă inimile însângerate interesează pe cineva! Avea dreptate Orbul: nu-i nimeni s-o închidă la timp, nu-i nimeni să pună mâinile…

Acuma… nu mai trece niciun tren. Până la urmă erau buni și morții ăia vii pe care-i vedeam zilnic. Mărfare… doar ele mai umple lumea în lung și-n lat. Marfă și iar marfă. Consumăm de parcă am avea zece guri, zece vieți, zece rânduri de măsele, zece trupuri de îmbrăcat…

Nu-mi plac mărfarele. Alea nu te ajută să visezi. Deloc! Ce să aștepți de la un mărfar?! Așa… Din trenurile personale îmi imaginam diferite povești. Ce mai povești am trăit eu pe peronul acesta!

Îmi puteam închipui, bunăoară, o domniță foarte frumoasă, elegantă, cu pălăriuță și umbreluță baston, așa cum am văzut mai demult într-un almanah ”Cinema”. Domnița cobora din tren, se uita derutată în stânga și-n dreapta, părea că nu vede ce așteaptă… Aici, nu m-am hotărât cum să fie: ori coborâse în gara greșită (că se mai întâmplă, cum să nu se întâmple?), ori coborâse bine și cine trebuia să vină n-a mai venit. Și ea nu știa ce să facă, începuse să plângă… și-atunci apăream eu. Nici eu nu prea știam ce să fac, dar începeam prin a-i întinde batista mea. Da, da, întotdeauna am purtat la mine o batistă curată, de rezervă, pentru cazul când… Că doar nu era să-i dai unei asemenea cuconițe batista cu care ți-ai șters sudoarea… Altădată, se-ntâmpla să fie în sezonul florilor (nici aici nu m-am hotărât care flori, erau când zambile, când regina nopții) și, în loc de batistă, îi întindeam o floare. Ea zâmbea și se liniștea și începea să mă-ntrebe… Nu mai știu ce mă întreba. Orice! Eu mă bucuram și-i povesteam despre trenuri… Uneori mai urma și altceva, dar nu mai știu ce…

Așa… cam așa mi-a trecut viața, imaginând. Alteori îl vedeam pe tata coborând, tânăr, dar nu uzat așa cum îl știusem o viață, atât cât îl știusem, până când el a hotărât… Era tânăr și frumos, cu pielea întinsă, fără ridurile alea care-i brăzdau fața mai ceva decât avioanele cerul, avea toți dinții, albi, albi și păr pe cap și… Nu știu cum, în imaginea asta, îl vedeam mai tânăr decât mine. Peste mine trecuseră anii, îmbătrâneam cu fiecare toamnă, dar el rămăsese acolo la anii pe care-i avea când s-a urcat în trenul ăla fără întoarcere. Și nu era nicio contradicție că tata era mai tânăr decât mine atunci când cobora din tren și venea cu brațele deschise să mă strângă la piept. Nu, nu era contradicție, că tata nu strângea ambalajul ăsta, ci sufletul meu de copil care-a rămas acolo neatins, așteptându-l, în gară. Mă săruta pe amândoi obrajii apoi întreba unde-i Sașa. În viziunea mea, Sașa era tot mic, mic și mucos, așa cum mi-l adusese în ziua aceea de mână… ”Ți l-am adus”. Și-acum se repezea la el: ”Sașa, măi copilule, cum l-ai așteptat tu pe tata, nici măcar nu te-ai făcut mare! Ai avut răbdare cu mine, să merg și să scap de sărăcie și m-ai așteptat așa cum erai când te-am lăsat pe mâna lui frate-tu, de mi s-a rupt inima atunci, dar ce era să fac și eu?” În momentul ăsta, mă podideau lacrimile și nu mai vedeam ce face tata cu Sașa, dar parcă-l simțeam cum îl ia în brațe și-l învârte prin aer, cum îi plăcea să-i fac eu. Tata nu s-a jucat niciodată cu noi.

Păcat că nu mai trec personale, cred că tot m-aș mai fi așteptat să coboare tata dintr-unul. Și dacă n-o fi fost adevărat c-a murit și m-a mințit nea Mișu, ca să nu mai stau cu gândul la el?… Sau dacă nu m-o fi mințit, dar n-o fi aflat bine nici el? Că parcă cine l-a văzut pe tata mort și cine poate să jure că-i așa? Cu toate că acum, după calcule, ar fi să nu mai fie, oricum. Dar ce, parcă nu s-au mai văzut oameni să trăiască 100 de ani?

Așa mi-am așteptat eu trenurile…  N-or să mai vină. Am auzit un zvon cum că gara o să se-nchidă. Că n-or mai trece nici mărfarele pe-aici… Și ceasul meu? Cu ceasul meu cum rămâne? Poate ar fi mai bine să-l iau acasă. Dar poate n-ar fi. Pentru cine să mai arate ora? Că mie nu-mi trebuie. Mai bine aici, da, da! Dacă… cine știe… vreo cuconiță d-aia cu pălărie și umbrelă-baston s-ar întâmpla să coboare din greșeală, ori dacă n-ar aștepta-o nimeni, poate ar avea nevoie să știe cât e ceasul. Ori poate, dacă vine tata, și el ar vrea să știe ora și cât mai are de stat în gară cu noi. Da, da, lasă, ceasul ăsta trebuie să meargă și când n-oi mai fi eu. Caut pe unul și-i las cu limbă de moarte să-l întoarcă în fiecare zi. Așa am să fac, da!

Toți vor să știe. Vor să știe cât mai au. De așteptat, de mers, de iubit, de răbdat, de trăit… Cât mai e până vine trenul, până pleacă avionul, până ajung să se vadă unii pe alții ca după aia să se cam sature ei de ei. Da, da, toți vor să știe cum li se scurtează timpul cu fiecare mișcare a limbii ăsteia. Eu nu vreau să știu! Niciodată! Ceasul l-am întors mereu pentru alții, mie nu-mi trebuie ora exactă, nu vreau să plec nicăieri, nu vreau să știu cât mai am până…

Slobozia, 13 martie 2018

Din volumul de proză scurtă în curs de apariție ”Oameni în iarnă”

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.