”Eşti cam uituc…” Cuvintele erau un fel de imputație amuzată, dar mie, răspunsul acesta îmi sunase direct a reproș, dublat de dezamăgire. Rândurile continuau: ”Nu-ţi aminteşti că am am fost vecini? Ne ştim de când eram copii, sunt Cristina, vecina ta, sunt fata mai mică a lui…, nu-ţi mai aminteşti?” Primisem via e-mail: ”Cristina M. wants to be friends with you on…” Numele nu-mi spunea nimic. Ştiind că nu-s persoana după care se prăpădească vreo necunoscută şi nici posesorul unui profil virtual care să deschidă cuiva pofta de conversaţie, aproape convins că e vorba de o eroare, i-am replicat: ”Mulţam de interes, ne-am cunoscut?” La întrebarea mea, ea îmi răspunsese că-s cam uituc, ceea ce putea fi adevărat. ”Nu-ți mai amintești, stăteam la etajul… Mama era prietenă cu mama ta”. Așa mi-am amintit câte ceva, apoi ceea ce era de amintit. Căci ne purtasem anii copilăriei laolaltă, în acelaşi oraş înghesuit între râul curs iute şi dealurile înalte, streşinite de păduri amestecate în care la vremea toamnei roşul carmin, galbenul auriu şi verdele adânc se amestecau în pete lungi azvârlite peste clinele îndreptate spre apus.
Fusese o mică lume acolo, o lume parcă pierdută, deşi blocul curios desenat era încă la locul lui. Avea etaje puţine și acoperiş ca la casele de munte, cu ţigle înguste şi roşcate, aşezate des în solz de peşte, încadrând ferestrele de la ultimul nivel. Era aşezat pe pământ în forma literei ”J”. Făcea o minusculă curte interioară partea de jos a acelui ”j” şi deşi nu era prea mare, arhitectului i se păruse util să lase un loc de trecere, un gang tras sub primul nivel cam pe la mijlocul cozii alungite a literei. Pe plafonul gipsat al gangului stăruia o veșnică pată umedă de forma Africii, realizarea involuntară și complet ne-artistică a vreunei conducte de scurgere prost plasate. Avea terase construite peste parterul în care se aflau câteva mici magazine, printre care şi o miraculoasă librărie unde se găseau cărți nu prea la îndemână în acea epocă. Blocul nostru mai avea balcoane ca nişte logii, unele și altele construite pe colţuri mult ieşite în afară. În faţa blocului se mozaicase în linii lungi şi drepte roz pal, alb, cenuşiu şi vișiniu stins. Se terminau în jardiniere joase placate cu marmură sfărâmată, liniile acelea colorate. Jardinierele, în care nu am văzut nicicând crescând vreo floare, erau străpunse din loc în loc de scări cu câteva trepte revărsate pe trotuarele rectilinii îngheţate în beton albicios. Acelaşi beton, acoperit la vremea verii de un praf făinos, era turnat și în micul univers închis de întortocherea clădirii. Acolo se jucau copiii, se reparau Dacii 1300, Oltcit-uri și (rar) Aro. Acolo stăteau la taifas vecinii şi tot pe acolo se cărau bagaje pentru a fi băgate în casă folosind intrarea ”din spate”. Bărbații ieșeau pe balcoane și se salutau sonor cu vorbe multe și ironii sprintene, mamele se întrebau una pe cealaltă despre mersul lucrurilor, iar la ore potrivite își chemau odraslele la masă sau la făcut temele de școală. Serile de vară erau punctate de șoapte și chicoteli pubere, complice, lipite de zidurile ascunse în umbre. O lume redusă la scară, mai degrabă liniştită, egală cu ea însăşi şi frumoasă, aşezată bine în făgaşul ei, curgând însă neoprit către vremuri în care timpul urma să nu mai aibă nicio îngăduință.
În blocul nou construit se mutaseră multe familii tinere, majoritatea lucrând la aceeaşi mare uzină ce acoperea cu lungile ei hale vârful teșit și întins al dealului ce străjuia orășelul. ”Uzina” o numea toată lumea şi atât. Nu mai era nevoie de nicio precizare, uzina stătea parcă deasupra tuturor şi dădea viaţă şi sens în jur, chiar şi celor care nu lucrau acolo. Teama pentru ziua de mâine era atunci ceva necunoscut, viața nu era deloc ușoară, dar era predictibilă, aşa că orice familie avea doi, trei şi, nu de puține ori, patru copii. Clădirea şi împrejurimile se umpluseră de fetiţe şi băieţi jucându-se sau mergând spre şi dinspre școala apropiată. Puteai vedea copii meşterind la biciclete Mini-Pegas sau îngrijind de jucării și păpuşi ciufulite, trăgând prin ţevi subțiri de ”pevece” cornete de hârtie lungi şi ascuţite, închipuind din pietre şi beţe adevărate lumi ale copilăriei, desenând în praful adunat lângă borduri sau direct pe plăcile de beton cu cioburi de cărămidă. Îi mai vedeai sărind şotronul sau jucând elasticul și ţopăind în băltoace, doar de plăcerea de a vedea stropii de apă împroșcând.
Cristina M. fusese unul dintre acei copii. I-am găsit câteva poze mai recente pe propria ei pagină virtuală. Am văzut o tânără femeie în decoruri exotice sau îngheţate, pendulându-şi imaginea între munţi tăiaţi drept, copleşiţi de păduri sau zăpezi, lacuri căzute adânc în văi înguste şi ţărmuri pietroase bătute de vânt și înecate în albastru. Avea o fragilitate care se regăsea chiar în fotografiile în care era în costum de schi, cu ochelari de ceaţă înălţaţi pe frunte şi cu mâna strânsă pe schiurile sprijinite de umăr. Ceva de pe figura frumoasă a femeii din fotografiile acelea cu tușe arhitecturale îmi aducea aproape lucruri din trecut. Acum mi se părea că nu se schimbase aşa de mult. Ochii, fruntea înaltă, zâmbetul vag fluturat pe buze şi părul brun căzut moale pe umeri rămăseseră cam la fel.
”Eşti cam uituc!” îmi scria din nou şi îmi mai spunea: ”Îmi aduc aminte că tu erai cel mai mare băiat din bloc, toate fetele tânjeam după tine!” Ea era un copil, diferenţa între noi era de mai mult de şapte ani şi asta la adolescenţă era enorm. Eu căutam să devin bărbat, ea se juca timid cu fetiţele de vârsta ei. Apoi eu parcă am pierdut contactul, ameţit de viaţă, de întâmplări şi oameni, iar când am revenit toate erau schimbate. Pe ea am găsit-o adolescentă, plină de feminitate, înaltă, dreaptă, cu ţinuta unei sportive, dar mereu timidă şi tăcută. Ameţeala mea continua și mă îmbrăca cu nepăsarea tinereții, iar lucrurile se derulau ca într-un caleidoscop atunci. Poate schimbasem cu ea mai mult de câteva cuvinte sau simple atingeri, apoi șuvoaiele de timp m-au târât în alte părţi, cu alţi oameni, cu alte întâmplări. Acum, la ani și ani distanță, pozele fetei cu ochii de cafea, cu frunte senină şi buze pline în colţul cărora stăruia mereu umbra unui surâs, imaginile fetei tăcute şi calm-frumoase se derulau în ochii mei ca un film vechi și puțin voalat. Nostalgii calde se cerneau prin mine, se strecurau printre gene, mi se agățau de degete. Ani, oameni, întâmplări, vieţi întregi, munţi ameţitori, creste sclipind îngheţate, păduri lucind în vijelii, lacuri reci pitite prin funduri de vale şi râuri cu ape limpezi se așezaseră între noi, între oameni, cei din trecut şi cei de acum. Am știut într-un fel absolut că n-am s-o revăd pe Cristina M., că n-am să ştiu niciodată în mod real cât a rămas din adolescenta de odinioară în femeia de acum, am știut că n-am să-i aud vocea şi n-am s-o întreb nimic. N-am să văd în realitate dacă fruntea înaltă e la fel de senină, dacă buzele sunt la fel de pline şi frumos desenate şi dacă la colţul gurii s-a păstrat surâsul fluturând. N-am să știu cu adevărat dacă părul ei cade la fel de ușor pe umeri și dacă ochii ei privesc grav-timid-adânc, așa ca în trecut. N-am să știu nimic din toate acestea. Am aflat însă ceva ce nu știam, ceva ce nu mă gândisem să știu. Eu sunt cel mai mare băiat din bloc!
Vezi și: ”Fata care căuta punctele cardinale” la rubrica Foto-grafii la persoana întâi de Radu Comșa
