– Astăzi ne-a invitat Andrei pe la ei, m-a anunțat Mircea.
– Și Simona? am întrebat puțin mirată că această ființă neînțeleasă și-a dorit musafiri.
– Da, și Simona, chiar a insistat.
– Atunci, să mergem!
Cumpărăm un buchet frumos de garoafe, câteva prăjituri și iată-ne sunând la apartamentul prietenilor noștri. Ne-au primit bucuroși, bine dispuși. Însăși locuința avea acum un aer binevoitor, plăcut, parcă se schimbase la îndemnul Simonei.
Am discutat despre examen, despre pregătirea noastră, despre ultimul lor an de facultate de care-i despărțeau doar câteva luni.
În sfârșit, Mircea si Andrei au hotărât să joace biliard.
– Elena, aș dori să stăm de vorbă, îmi propuse Simona, în timp ce ei se depărtau.
– Cu plăcere, am răspuns, e cât se poate de bine!
– Dar, continuă ea cu o ușoară reținere, vreau de fapt să-ți încredințez un secret. Eu prietene nu am și dacă ar fi totuși să numesc pe cineva, pe tine te-aș numi.
– Mă asculți, Elena?
– Sunt numai ochi și urechi! Înțeleg că e vorba de o taină…
– O, cu placere, draga mea! Pot să încep?
– Desigur, desigur!
M-am așezat comod în fotoliu, cu ceașca de cafea pe măsuța de lângă noi. Mircea și Andrei se retrăseseră in dormitor.
– Elena, începu ea cu un fel de jenă, eu cred ca am un copil…
– Ei, bine, Simona, am răspuns în grabă, ce mult o să se bucure Andrei când va afla. Dar parcă spuneai că-i secret. Nu cumva…
– Nu, draga mea, ascultă-mă. Am un copil. O fetiță. Cristiana. Dar nu mai știu nimic despre ea de doi ani și mai bine. Nici dacă mai trăiește nu știu!
Mi-a povestit tot ce i se întâmplase. Îmi dăduseră lacrimile ascultând-o. Simona era alta. Era cu adevărat mamă. Își frământa mâinile când vorbea, iar eu, văzând tensiunea ei lăuntrică, mi-am șters lacrimile și, cu un calm de nu știu unde apărut, i-am zis:
– Fii tare, Simona! Nu ești singură! Îl ai pe Andrei, care te iubește, mă ai și pe mine, prietenă adevărată. El nu știe, asta-i ceva mai grav. Dar vom reuși noi să-i spunem într-o bună zi.
– Nu, se grăbi Simona, Andrei nu vreu să afle niciodată. Dacă află, se va schimba. Voi fi nefericită. El mă iubește. Voi încerca să fac totul să merit dragostea lui. Promiți că n-ai să-i spui lui Mircea nimic?
– Bine, promit, am răspuns fără să-mi dau seama că va trebui să păstrez secrete față de Mircea.
– Acum, hai să mergem la ei, spuse zâmbind și mă luă de mână. Voi fi tare. Și mă voi bucura că te am alături.
L-a îmbrățișat pe Andrei cu o privire plină de dragoste și recunoștință. Era parcă alta. Reușise să se schimbe numai în câteva minute. Cei doi prieteni erau uimiți. Simona nu fusese nicicând mai plăcută.
Într-un joc de cuvinte, Andrei glumi:
– Să mai vii pe la noi, Elena. Așa cum ești tu, sălbatică, o domesticești pe Simona. Nu-i așa, Mircea?
– Așa o fi! răspunse Mircea puțin mirat.
A fost o seară frumoasă, care i-a adus lui Andrei fericire. Poate și Simonei. Cât despre noi, totul era minunat. Mă neliniștea numai gândul că îi ascundeam lui Mircea cele povestite de prietena mea.
1996
Va urma
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021
