„Clipa de adevăr” (18) de Gina Zaharia

32
gina zaharia cuplu roman

clipa de adevar logo rubricaNu știam mai nimic despre Simona. Andrei suferea. Nu mărturisisem încă nimănui secretul ei și nu știam dacă era bine sau nu, nici dacă era momentul. Chiar și prietenia mea cu Simona fusese o taină. Mergeam deseori la ea, la magazin, un magazin din centrul orașului și, în timpul liber, cât aveam fiecare, ne destăinuiam una alteia. Alteori mă aștepta la ieșirea de la facultate, cu privirea plină de zâmbet și chiar de recunoștință. Se stabilise între noi un fel de punte invizibilă pe care circulau sufletele. Totuși, ea plecase și nu-mi spusese nimic. Era limpede că acestă idee îi venise brusc, iar motivul ce o determinase să se hotărască era Mihai.

– Andrei, l-am întrebat într-o seară, când ieșisem toți trei să servim cina la un restaurant din apropierea casei unde locuiam, Andrei, când spui că ai observat schimbarea Simonei?

– La Iași, Elena, într-o perioadă foarte scurtă, timp în care a stat de vorbă cu o vecină.

– Nu cumva…

– Ce?, întrebară amândoi?

–  Uite ce, Andrei! Te rog să mă asculți foarte atent. Ceea ce am să-ți încredințez acum este o mare taină. Vei asculta și de hotărârea ta va depinde întreaga viață, fiindcă, vezi, viața nu este ca în romane.

Amândoi mă priveau uimiți, fără să scoată vreun cuvânt.

– Rog pe Mircea să mă ierte, dar ceea ce am să vă spun acum mi-a fost încredințat ca secret, pe care am promis să-l țin. Sper să nu greșesc dacă, după mine, consider că este momentul potrivit să-l transform într-o mărturisire.

Andrei își frământa nervos degetele, iar Mircea nu încercă să mă întrerupă sub nici o formă.

– Simona a plecat, continui, ca și cum aș fi spus ceva nou. Dacă ți-a scris că fericirea ei este în altă parte, trebuie să înțelegi că fericirea aceasta o reprezintă o fetiță de doi ani și jumătate, fetița ei, pe care, fără să-i știe adevăratul nume, o numește Cristiana. Nu am certitudinea că și-a găsit copilul, dar singura explicație aceasta ar fi. Astfel se explică și lungile ei momente de tristețe, de neliniște, pe care nu le-ai putut înțelege. Dacă nu te-a iubit, te-a adorat, te-a stimat, s-a simțit iubită și i-a fost suficient. Ți-a ascuns acest lucru pentru că nu știa nimic de existența copilului, nici chiar mama ei. În ultimul timp, chiar și Simona se obișnuise cu gândul că fetița ar fi murit la scurt timp după naștere. Acesta este adevărul. Dacă Simona a plecat, așa a fost să fie. Ești bărbat. Fă-ți altă soartă. Ești tânăr, Andrei, am adăugat, surâzând trist.

– Tu, Mircea, mă vei ierta pentru că ți-am ascuns acest lucru, iar tu, Andrei, dacă nu poți s-o ierți, cel puțin uit-o…

Un râs nervos își făcu apariția pe chipul lui Andrei, desfigurându-l. Mircea mă ținea de mână, parcă dorind să nu plec și eu. În jurul nostru oamenii discutau, unii liniștiți, alții agitați de-ale lor.

Nori de fum se răspândeau prin lumina difuză a restaurantului, iar orchestra se dezlănțuia, făcând în necaz eșecului suferit de Andrei.

– Ha, ha, continuă prietenul lui Mircea, am fost și tată vitreg fără să știu. Ha, ha, ha! Să bem pentru asta! Ha, ha!…

Bău pe nerăsuflate câteva pahare de coniac și efectul lor începu să se facă simțit. Părea mai calm. Zâmbea și înșira cuvinte fără sens, gesticulând apoi sadic.

– Andrei, începu Mircea, te rog să ții cont de sfaturile Elenei. Ești bărbat. Viața merge mai departe, fie ce-o fi!

Aceste repetate sfaturi nu aveau nici o importanță pentru Andrei. Nefiindu-i pe plac, refuza să le asculte. Pentru el, singurul salvator fusese paharul.

Îngrijorarea își făcuse simțită prezența în sufletele noastre. Priveam speriată spre Mircea și Mircea spre mine. În acest schimb de priviri, am înțeles că trebuie să ne ridicăm. L-am rugat pe Andrei să ne însoțească. L-am condus până la locuința lui, unde avea să rămânem peste noapte.

Andrei adormi îndată. Dormea profund, cu horcăiri ușoare. M-am schimbat într-o cămașă de noapte și un capot ale Simonei, iar Mircea într-o pijama găsită cu greu printre lenjeria dezordonată a lui Andrei. Se vedea clar că dispariția soției sale lăsase urme.

La fereastră, fulgi de zăpadă băteau delicat, iar stratul alb argintiu își mărea dimensiunile.

Nu-mi plăcuse niciodată acest anotimp. Aducea parcă ceva mohorât, încă nedefinit, care mă înfricoșa, îmi amorțea visurile, speranțele. M-am făcut mică în brațele lui Mircea, marele meu zeu, și i-am șoptit ușor:

– Mi-e teamă, Mircea!

– Teamă?, păru surprins. De ce?

– Nu știu, mi-e teamă de fulgii de nea.

– Hai, nu mai fi copil, se înduioșă Mircea, fulgii aceștia or să-ți poarte noroc, pentru că…

– De ce?, am întrebat repede.

– Ia să întrebăm noi fulgii aceștia curați, ne vor semna ei astăzi o cerere în căsătorie?

– O ce?

–  Re… re în căsătorie!, continuă el.

Boc, boc! Steluțe argintii se îngrămădeau voioase în geamul nostru.

– Ascultă, avem consimțământul lor. Acum, spune-mi… Spune Elena, vrei să fii soția mea?

Mi s-a făcut, deodată, atât de dragă iarna, încât, dacă ar fi avut înfățișarea unui om, aș fi alergat și l-aș fi îmbrățișat îndată.

M-am bucurat ca un copil care a obținut lucrul dorit și, sărind de gâtul lui, am spus:

– Te iubesc, Mircea! Și te voi iubi pe veci.

– Păcat că nu poate asista și Andrei la acest moment solemn al… logodnei noastre, dar se va bucura, desigur, mâine, când va afla, spuse Mircea.

– Ce fericită sunt, Mircea!, am strigat cu putere. Ce frumoasă poate fi uneori viața.

– Ce fericiți suntem, Sălbatico, zâmbi. Și asta numai datorită acelui neobosit tren, care a unit zeci de suflete.

– Mircea, e atât de bi… Ultima silabă se pierde însă pe buzele lui, pline de viață, lacome.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.