„Clipa de adevăr” (22) de Gina Zaharia

33
gina zaharia roman

clipa de adevar logo rubricaLa masă, cele două femei discutau tare, uneori chiar râzând în hohote. Se părea că trecuseră de bariera tăcerii afișate în seara din urmă și deschideau porțile hazului, încântate de prezența noastră, care le întindea o mână salvatoare din singurătate. Un bărbat în vârstă, despre care aveam să aflăm mai târziu că nu încetase a-i face curte doctoriței, se îndreptă spre masa noastră, invitând-o pe Magda la dans, imediat după ce noi ne-am reluat locurile.

– Acest dans i l-am promis lui Mircea!, se scuză Magda în fața noului venit, ca și cum Mircea i-ar fi fost de mult cunoscut domnului, care se retrase. Doctorița motivă, ușor agitată, această idee:

– De când am venit, nu-mi dă pace. Și-mi devine mereu mai nesuferit. Apoi zâmbind: mai bine ar fi invitat-o pe mama!

– Atunci să dansăm!, propuse Mircea. Nu este frumos să creadă că l-ați refuzat intenționat. Uitați-l cum vă privește!

Magda se uită spre mine, ca și cum astfel s-ar fi adeverit spusele lui Mircea. Înțelegând situația, i-am îndemnat:

– Haideți, dansați!

Mircea și Magda se îndreptau spre ringul de dans. În urma lor, privirile noastre alunecau prietenoase. În pași domoli, urmau ritmul tangoului curgător, ca un pârâu printre stânci. După câteva clipe conversația începuse. Se discutau probabil probleme serioase, de viață. Mircea gesticula ușor, explicând profund, iar Magda nu se arăta nici ea străină de subiect. Am întors privirea spre doamna Ionescu. Fulgerător, dorind să-mi păstrez buna dispoziție, îmi spuse:

– Sunteți o pereche potrivită. Accentuă cel din urmă cuvânt. Sunt convinsă că vă veți înțelege de minune.

– Toate începuturile sunt frumoase, doamnă, găsii de civiință s-o contrazic puțin, dar noi sperăm să nu dezamăgim.

–  Vă cunoașteți de mult?, dori să știe doamna Ionescu.

– Da, de un an și jumătate, am aproximat timpul care, ca un vis, trecuse din ziua aceea de iulie.

Părea cumva stingherită de această discuție, pe care se străduia să o întrețină. Între timp, aruncase o privire la ringul de dans.

– Cred că nici părinții dumneavoastră nu sunt mai puțin fericiți!

– Sunt sigură!

Magda și Mircea își ocupau din nou scaunele, Magda găsind câteva cuvinte de scuză:

– Sper că nu v-ați plictisit!

– Nu, nu, am răspuns.

Mircea umplu paharele cu vin roșu, de Murfatlar și am ciocnit.

Apoi mi-a șoptit:

– Mi-a fost dor de tine!

– Nu mai puțin!, am adăugat râzând.

– Tocmai îi spuneam Elenei, doamnei, rectifică, ce pereche potrivită sunteți, ne lăudă iarăși doamna Ionescu.

– Mulțumim, doamnă, mulțumim, spuse Mircea, înclinând capul în semn de respect. Iar eu doream să-i spun soției mele cât de comunicativă este fiica dumneavoastră.

– Mă bucur, răspund. Și adaug: pot să cred că se simte bine în compania noastră?

– Desigur, desigur, întări doctorița. Chiar foarte bine!

– Sunteți drăguță, domnișoară. Aș fi vrut să mai spun ceva, dar m-am oprit, neștiind nimic despre ea.

Era mai mare decât mine cu nouă ani, am calculat fulgerător. M-am mulțumit să-i spun doar „sunteți drăguță”. L-am observat pe Mircea că privește ceasul, semn că trebuie să ne retragem.

– Știți, mâine este plecarea. Va trebui să ne facem bagajul, a mințit, politicos.

Să înțeleg că prezența acestor femei îl plictisea, ori că, pur și simplu, era obosit? Discuția cu Magda îl obosise?

– Nu-i nimic, îndată mergem și noi, rosti pe un ton sec Magda, oricum e târziu. Ne bucurăm sincer că v-am întâlnit și, poate, viitorul…

– Niciodată nu se știe, spun.

Ne-am ridicat și le-am urat petrecere plăcută în continuare. Bineînțeles ne-am primit și noi partea de urări, în timp ce ne îndreptam spre ieșire.

– Mircea, îl tutui Magda, strigând după noi, spune că n-ai uitat de adresă.

– Nu, e în siguranță!, răspunse Mircea.

– Cam repede cu acomodarea!, îi reproșez soțului meu. Prea repede!

– Așa este ea, Elena. Nu te supăra, te rog.

– N-ai văzut o bruscă transformare din felul lor meditativ în excesul de vervă de acum?

– Se pare că e o boală de familie, glumi el.

– Care sper să nu se ia!

– Nu, nu, draga mea, îmi zise dulce. Fii liniștită! Îți spun eu când trebuie să fii geloasă, glumi iarăși.

– Sper să nu fie cazul!, am rostit apăsat, serios.

– Niciodată!, mă asigură el, arătându-se la fel de serios ca mine.

– Bineee! L-am luat de mână, în timp ce urcam încetișor scările etajului al doilea, unde aveam camera.

Am adormit greu în seara aceea. Mircea adormise demult, foindu-se în așternut. Avea somnul agitat, tulburat poate de vise urâte.

Îmi revenea în minte momentul cunoștinței noastre, apoi, de nu știu unde, apăreau Simona, apoi Andrei, care era în ultimul timp ca un frate pentru noi, urmau nunta, bunicii, de care mă prinsese un dor nepotolit și… Magda.

Părea ciudată această femeie. Îl urmărise pe Mircea singur, ca apoi să-l acosteze odată cu mine. Ca să nu-mi trezească bănuieli probabil. Îl refuzase pe domnul care o invitase la dans, găsind astfel un motiv să danseze cu Mircea.

„Ce-or fi discutat? Să-l întreb? Nu, m-ar crede geloasă. Mai bine aștept”, mi-am zis. Oricum, încrederea în Mircea nu poate fi pusă la îndoială. Vedeam apoi Bucureștiul, triumfător, cu aerul obișnuit al vieții din totdeauna, cu mulțimea într-o mișcare neobosită, și ne vedeam pe noi, tăindu-ne cărare, când dorim și unde dorim. Somnul a venit ca o ceață, împrăștiind gândurile.

În cele două zile libere ce ne mai rămăseseră, am trecut pe acasă pe la mine, la Bușteni, și pe la Mircea. Apoi ne-am îndreptat spre București, cu gândul că nimic nu se va mai despărți, nici măcar pentru o zi.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.