Linia de cale ferată se zguduia sub trupul trenului. Ne întorceam acasă, la bunici, cărora câte nu aveam să le povestim! Cât se va bucura bunica, spunând, numai zâmbet: „Mai rar tineri ca mata în ziua de azi, Mircea!”
În sfârșit, am ajuns. Soarele se străduia cu greu să pătrundă printre norii sparți, mângâind încetișor orașul și topind, pe alocuri, zăpada. Același freamăt etern și nestatornic. Ochii lui Mircea scânteiau, parcă privind în viitor cu neliniște.
Casa bătrânilor se zărea de la colțul străzii. Cei câțiva pomi din preajma ei, dezgoliți, își înălțau cu nepăsare crengile spre cer. Mergeam liniștiți, cu bucuria în suflete, gata să evadeze, din clipă în clipă, pe măsură ce ne apropiam.
Deschidem poarta. În fața casei, sus, un doliu înfricoșător.
– Bunico! Bunico!, strig speriată, alergând și deschizând în grabă ușile. Bunico!
De undeva, din spatele casei, se auzeau pași. Câteva lumânări împrăștiate pe jos, mirosul de tămâie dădeau impresia că te afli într-un cavou.
‒ Bunico!, strig iară, mereu mai speriată.
‒ S-a dus, n-o mai striga, zise bătrânul, care se ivi în prag mângâindu-și barba.
‒ Cum, când? Nu se poate! Am izbucnit într-un plâns zgomotos, cu sughițuri, înecat de această crudă durere.
‒ În seara nunții tale, Elena. Apoi, privind spre Mircea: „Mi-a spus să ai grijă de ea și să fiți fericiți. O apucase o sfârșeală, așa, deodată. Așa i-a fost sfârșitul”. Un oftat adânc umflă pieptul bătrânului.
Cât de repede se transformase bucuria noastră în durere! Ce aer mohorât umplea casa care ascunsese atâta bucurie!
Parcă se duseseră, odată cu bunica, zilele senine ale tinereții mele. Și începea o etapă nouă, străină, al cărui capăt era o lacrimă tremurând în priviri.
Restul zilei a avut un aspect întunecat, sinistru. Mircea și-a adus lucrurile de la cămin. Eu am încercat să fac ordine prin casă. Aveam sentimentul că, la plecare, bunica mi-l încredințase pe bunicul, fără reproșuri. M-am gândit la zilele în care am lipsit. Ce singur și neputincios s-o fi simțit, chiar cu ajutorul celor câțiva vecini. Parcă îmbătrânise cu câțiva ani. Îi crescuse barba căruntă, pe care n-o bărbierise, din respect pentru cea cu care împărțise viața zeci de ani. Mă străduiam să-i împrăștii marea durere care-l copleșise de tot. Inutil. Pierduse rostul vieții. Uneori uita chiar să și mănânce sau refuza să-și amintească de vremea meselor. El, care fusese greu încercat pe vremea războiului, acum era neputincios ca o gâză care se străduia să urce pe un trunchi alunecos de copac.
*
Au trecut câteva săptămâni. Intrasem în ritmul timpului, încadrându-ne în cadența cu care ne duceau mai departe zvârcolirile lumii.
Andrei înaintase divorțul. Trecuse de câteva ori, în grabă, pe la mama Simonei, care avea față de el o altă atitudine. Se obișnuise cu schimbările petrecute în familia ei și nu se arăta deloc nemulțumită. Ba chiar afirmase, cu tărie, că Simona ei a avut noroc; de parcă lângă Andrei, viața fetei sale ar fi fost un calvar. El o trecuse brusc în categoria femeilor fără suflet și renunțase să o mai viziteze. În schimb, își fixase traseul spre noi, arătându-se plin de ambiție și curaj. Începuse, se pare, să se cicatrizeze rana din sufletul său. Uneori, umplea casa cu râsul lui în valuri peste clipe, reușind să-i fure bunicului un zâmbet, bineînțeles antrenându-l și pe Mircea, ca-n primii ani ai studenției. Aproape că se restabilise fericirea.
1996
Va urma
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021
