”…cu flori de păpădie” de Lică Barbu

597
Lică Barbu proza scurtă leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logo– Lucrare de control! tună ca o comandă soldăţească vocea profesoarei de matematică de cum a intrat în clasă. Fără a mai răspunde la salutul elevilor din clasa a cincea, dădu drumul catalogului să cadă pe catedră şi trecu direct la enunţul problemei de matematică.

De le cădea în cap elevilor tavanul clasei şi nu ar fi fost aşa de şocaţi ca de ”furtuna” profesoarei, iar zgomotul sec al căderii catalogului pe catedră veni ca un tunet al unui fulger pornit din senin.

Lică Barbu
Lică Barbu

Copiii erau obişnuiţi cu exigenţele doamnei profesoare. Foarte severă. Pic de zâmbet nu vedeai la ea. Era un militar convins în disciplina şcolară şi nimeni nu mişca în front la ora ei. Până şi îmbrăcămintea ei era ca un echipament special de luptă. Pantaloni-pană traşi în cizme mulate pe picior, jachetă cu epoleţi şi nasturi de metal închisă până-n gât, iar pe cap purta întotdeauna o şapcă de soldat din legiunea străină. Lipseau doar un pistol şi o grenadă la brâu. Şi ca să fie tabloul complet, ar fi mers şi o mitralieră rabatabilă cu foc automat. O lopăţică de tranşee, nu era cazul. Avea nişte unghii cât cupele de excavator. Nota şapte acordată unui elev era cea mai mare indulgenţă pe care o acorda. Singurul care mai primea câte un opt era Ştefan, cel mai bun din clasă la matematică. Era premiat la olimpiade, dar tot nota opt primea.

– Se poate şi mai bine, îi murmura tăios cerberul pedagogic.

Liniştea se aşternu peste elevii cufundaţi cu năsucurile în lucrările lor. Doar secundele paşilor profesoarei, care trecea printre bănci ca strategie de supraveghere, ritmic, la secundă, fără greşeală, cu precizie matematică, se auzeau în clasă ca ceasornicul unei bombe pus să muşte cu secundele lui din concentrarea elevilor asupra calculelor.

Ici-colo, broboane de transpiraţie de pe fruntea elevilor cădeau clipocind peste lucrările albe şi întinse ca un deşert nemărginit.

Brusc, ”ceasornicul” se opri. Copiii ridicară capul surprinşi, dar şi uşuraţi de ticăiala paşilor.

Profesoara a auzit un zgomot pe care îl avea în arhiva ei audio bifat ca o alarmă. Nu putea greşi. Radarul ei de luptă nu o înşela. Era zgomotul cel mai atent studiat, cel mai puternic înregistrat în memoria soldatului cu licenţe matematice gata de război. Îl putea auzi şi dintr-un milion de bruiaje audio transmise în eter. Era primul pe lista de alarme inamice, era un zgomot comun în orele de extemporal, era o fâşâitură a unei hârtii numită fiţuică. Localiză atentă sursa şi se duse glonţ spre Ştefan. Ţinta ochită privea cu spaimă atacul. Ştefan încercă o manevră de inducere în eroare şi împăturind hârtiuţa o ascunse repede în buzunar.

– Scoate imediat fiţuica! scrâşni nervoasă profesoara.

– Dar, doamnă profesoară, nu este ce credeţi…

– Eşti şi obraznic!… Adică tu, care te crezi cel mai bun la matematică, tu, care iei nişte amărâte de cartoane numite diplome, la olimpiade, tu, pitagoristul epocii, copiezi!?… Ca să vezi!… Matematicianul clasei copiază la o simplă lucrare de control. Vaaai!… Şi lumea te crede un erou. E clar! Dă-mi imediat fiţuica!

– Vă rog să mă credeţi!… Eu nu, şovăi Ştefan.

Profesoara n-a mai avut răbdare şi smucindu-l un pic, îl controlă în buzunar şi-i luă atât hârtiuţa, cât şi lucrarea de pe bancă.

Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

– Tupeul tău îmi deranjează ora. Te rog să ieşi imediat din clasă! Ia-ţi şi bagajul!… Tot e ultima oră de curs. Mâine să vii cu părinţii la cancelarie! turui profesoara, în drum spre catedră, fluturând hârtiuţa ca o dovadă a infracţiunii lui Ştefan.

– Mama şi tata muncesc în Spania. Nu sunt acasă. Locuiesc cu bunicul, răspunse Ştefan cu voce scăzută, îndreptându-se spre ieşire.

– Cu bunicul, cu bunica, cu pisica, vii cu cine răspunde de tine! Vom vedea cât de matematician eşti cu nota scăzută la purtare, îl ironiză profesoara, punând punct situaţiei.

Spre sfârşitul orei, elevii aduc tăcuţi lucrările, aşezându-le pe catedră, şi ies din clasă. Profesoara rămâne să  le corecteze. O bagatelă pentru ea… Din trei tăieturi cu roşu şi acordarea unor note care nu depăşeau nivelul notei şase, putea să plece satisfăcută. Începu cu lucrarea lui Ştefan. Nici nu o citi şi scrise cu roşu un doi cât pagina de mare.

În timpul corectărilor ceva o neliniştea. Privea cu coada ochiului fiţuica lui Ştefan. Ceva o irita, dar îi scormonea şi curiozitatea. Îl ştia pe Ştefan ca un bun matematician, nu învăţa pentru note, asta era clar. Îi plăcea să scotoceasă prin tainele matematicii şi venea mereu cu soluţii surprinzătoare la problemele grele. Atunci ce?… De ce?… Îndoielile că acea hârtiuţă nu era o fiţuică îi dădeau târcoale… ”Nu se poate… Nu cred… E un hoţ, am simţit eu. Nu avea cum să ia el atâtea premii la olimpiade…” – erau gândurile ce porniseră lupta în mintea ei.

Nu mai analiza lucrările. Nota fiecare lucrare la întâmplare. Ştia din catalog ce rezultate avea Ştefan. Nu era aşa bun şi la alte materii. Excela doar la matematică. Atât.

”De ce la matematică? Voia să mă înfrunte pe mine? Să-mi demonstreze că e mai bun ca mine?… Nu ştie cu cine se pune, nu ştie ce adversar are în faţă,. Îl voi distruge, îl voi minimiza, ca cel mai slab elev. Îl las corigent.”

Tensiunea dintre orgoliul de căpitan încrezător, pe câmpul de luptă, cu strategii fixe de atac, pentru a obţine victoria cu orice preţ şi îndoiala că acest Ştefan este un luptător cinstit au crescut până la punctul în care trebuia deschisă dovada infracţiunii, adică fiţuica… A ales, evident, cea de a doua variantă. Era singura variantă de a afla cine e mai bun, cu toate riscurile… Cu un tremur specific spionului, în căutarea misterului, cu acea emoţie că va descoperi altceva decât credea, profesoara deschise hârtiuţa împricinată. În hârtiuţa mototolită era o floricică de păpădie, iar pe hârtie erau, cu litere atent caligrafiate, cuvinte scrise de un copil cu respect pentru oameni mari, mesaj clar, simplu şi emoţionant: ”Cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere, vă doresc linişte, iubire, dragoste de viaţă şi nu uitaţi că viaţa nu e matematică! La mulţi ani!”

Doamna profesoară a rămas cu ochii în gol. Timpul s-a oprit în gânduri. Pielea vibra, iar respiraţia se poticnea cu noduri în gât. N-a mai rezistat şi a izbucnit în plâns. Lacrimi picurau ritmic, cu precizie matematică pe ”fiţuica” lui Ştefan.

”Ce-am făcut?… În nemernicia mea am distrus un suflet. Un suflet de copil. Am şi uitat de ziua mea. Ştefan ştie. Ştefan mă iubeşte… Şi eu?… Doamne!… Trebuie să repar ce-am distrus… Cum am putut să fac asta?” Gândurile profesoarei veneau valuri-valuri, peste inima şocată de orgoliul de pedagog.

Îi examină lucrarea şi observă că răspunsul la problemă era foarte corect. În plus, Ştefan scrisese logica rezolvării, dar şi o variantă de rezolvare a problemei, inversând datele.

Nici nu mai realiza dacă aplicase corect datele problemei. Ce mai conta?

Se simţea mică, mică de tot. Chipul ei arăta ca al unui luptător ce a pierdut bătălia, fiind învinsă printr-un firesc uman, la îndemâna tuturor: iubirea. Se ridică de la catedră şi se apropie de fereastră. Îşi scoase jacheta sobră, de soldat şi rămase într-o ie ţărănească, garnisită cu dantelă şi fir auriu. O avea de la mama ei, de atunci de când prima ei dragoste a cerut-o în căsătorie. O purta mereu, cu un dor nemărginit după omul ei drag, ce s-a prăpădit de cancer. Anii au trecut şi ea s-a transformat într-o piatră rece şi dură, păstrând închisă în ea o inimă sfâşiată de durere. Lacrimile se uscau înainte de a răbufni prin piatră. Atitudinea ei o ajuta să reziste în faţa pierderii clipei iubirii eterne, clipa iubirii de la optsprezece ani, când zborul în viaţă pleacă din stele.

Privind pe fereastră, timpul curgea spre amintirile din copilărie, spre satul din câmpie, spre acea fetiţă pusă pe nebunii, spre nucul din curte, în care se urca să vadă oraşul ca un vis îndepărtat, spre Ion al ei ce o păcălea, cerându-i să închidă ochii, să-i facă o surpriză şi o săruta pe nepregătite, cu o floare de păpădie în colţul gurii, cu… şi timpul se frângea de dorul lui Ion. Aici era pragul frângerii aripilor, în nebunia vieţii. ”Cum am putut?” răsuna ecoul din inima ei.

Timpul real trecea şi afară se înserase. Profesoara păşi încet spre banca lui Ştefan şi mângâie pupitrul. Lemnul păstra încă adierea căldurii pe care băiatul i-o dăruise. Un sentiment ciudat îi făcu inima să tresalte: o iubea ca pe mama lui. Părinţii lui plecaţi în alte lumi, el singur cu bunicul lui, un suflet căutător de iubire… Şi eu?… Eu sunt nimic pe lângă mărinimia lui.

Două lacrimi gemene alunecau pe obraji, întețind suferinţa.

Merse la catedră, strânse lucrările şi ieşi, aruncând jacheta soldăţească într-un coş de gunoi.

A doua zi, Ştefan și-a găsit lucrarea pe bancă. O floricică de păpădie se odihnea pe pagina lucrării, floare împovărată de roua dimineţii. Nota doi, scrisă mare, cu roşu, era tăiată şi alături era trecută nota zece. Mai jos, era scris tremurat, simplu, magic, emoţionant, aproape sufocant: Iartă-mă!”

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.