Încă de la început trebuie să recunosc că în ultimul timp am tot scris despre vreme, flori, copaci, natură, sentimente, întâmplări de tot felul dar, mai ales, despre poezie și iubire. Și cum se știe că „iubirea trece prin stomac”, m-am hotărât să mă opresc în Decupajul meu la acest adevăr. Adică să scriu tot în numele iubirii, dar apelând, de astă dată, la scurte întâmplări „culinare” de care îmi aduc acum aminte cu mult drag, și care au presărat pe cărarea anilor care-au trecut delicioase momente. Avem nevoie desigur de asemenea momente, ca sarea în bucate, socotesc eu, ele fac viața mai picantă, fac viața… gustoasă.
Și, uite așa, voi scoate capacele sub care sălășluiesc de ani buni toate poveștile despre bunătățile comestibile și le voi lăsa să se resfire printre aburii amintirilor, reîncălzite la flacăra aducerilor aminte. Voi face un fel de curățenie de primăvară prin bucătăria sufletului meu (că tot de curând, 20 martie, a început primăvara, ziua fiind încoronată de echinocțiul de primăvară !) și mă voi delecta, pentru o clipă, cu toate întâmplările pline de mirodeniile, delicatesele și dulciurile ascunse acolo de-o grămadă de vreme. Mai trebuie făcută, desigur, această curățenie, din când în când, altfel rămân să dospească în suflet mai departe, încărcându-l cu tot felul de amiroase nedorite, sau nemaidorite…
Așadar, recunosc că nu fac parte dintre aceia care, ajunși într-o altă țară, să ducă dorul murăturilor, a șoriciului, mititeilor, sarmalelor sau a tochiturilor cu care-mi regalam cerul gurii în România, bunătăți care erau preparate de mâinile dibace și iubitoare ale mamei în bucătăriile copilăriei. Din contră, în orice altă țară mă aflam, am căutat să descopăr, să degust alte preparate locale, alte bunătăți, fiind mereu dornică de ceva nou. Fie chiar și ceva „nou”… culinar! Curiozitatea mă îndemna să încerc, să am curajul de a gusta și afla ce se pregătea în bucătăriile locurilor unde mă aflam în concediile și peregrinările mele prin Spania, Olanda, Belgia, Franța, Austria, Italia, Portugalia, Malta, Anglia, Grecia, Florida și unde, cu adevărat, aflam mereu ceva nou, specific, care merita degustat. Și trebuie să mai recunosc că nu-mi pare rău de nici-o nouă experiență culinară. Din contră! Așa am aflat cât poate fi de gustoasă paella spaniolilor, antipastele italienilor și încă multe altele.
Odată ajunsă în Germania, prin anii optzeci, m-am grăbit să cumpăr avocado, chicoree, rubarbă, wirsing, sparanghel, kiwi, ananas, banane, pfysalis, kaki, lichis, fructul pasiunii, tamarine, ingwer și alte legume și fructe pe care nu le știam de-acasă și care au năvălit, încet-încet, în noua mea bucătărie germană, înlocuind loboda, ștevia, urzicile, măcrișul, merele, perele, corcodușele, dudele, zarzărele, caisele. Chiar am și recunoscut, între timp, că sunt o trădătoare. O trădare culinară! S-a întâmplat să fiu atrasă de noile daruri ale naturii, de roadele ei. De îndată ce m-am aflat în fața tejgelelor, vitrinelor cu toate aceste necunoscute bunătăți care se regalau în fața mea, făcându-mi cu ochiul, ispitându-mă, nu am rezistat! Frumusețea lor m-a învăluit cu o mare curiozitate și dorință de a le încerca gustul, de a le proba aromele, noi pentru mine. Dar mi-a trebuit și un timp ca să învăț cum se cumpără un avocado, de pildă, ca să fie mâncabil, sau kiwi. Altfel, am avut și câteva surprize, eșecuri, e drept, care mi-au pus poftele la încercare. Știam cum să cumpăr un pepene verde, ca să fie gustos, sau unul galben, aromat și dulce, dar avocado, ananas, kiwi? Nu știam ce arome se ascund dincolo de coaja lor, și mi-am dat seama că nu pot folosi aceleași metode și criterii de alegere ca la pepeni. Cu timpul însă m-am învățat minte și încet-încet, după ce le-am aflat secretele, aromele, m-am îndrăgostit de ele, de noile mele „prietene” și le-aș mânca mai tot timpul, uitând aproape gustul dudelor, al corcodușelor, zarzărelor.
Cu mulți ani în urmă, când îmi mai petreceam vacanțele de Crăciun prin Florida, mă duceam cu plăcere în magazinele mexicanilor și căutam tot felul de alte fructe și legume exotice, pe care încă nu le știam, încercându-le gustul. Dar nu am rămas o mare amatoare de fructe, flori și frunze de cactus. Nu au reușit să-mi trezească interesul gustativ, cu atât mai mult cu cât nici nu prea știam cum să le mănânc: crude, fierte, prăjite? Cu sare, cu zahăr, cu ulei, cu oțet, cu lămâie? Secrete pe care încă nu le-am aflat! În fine, am renunțat la ele, mulțumită că, cel puțin, am încercat să le descopăr gustul și mi-am satisfăcut curiozitatea. Am rămas însă fidelă fructelor deja cunoscute. Și nici nu mă mai miră faptul că aici tot anul avem la dispoziție, produse aduse din lumea largă, struguri, pepeni verzi, pepeni galbeni, mere, și nu mai trebuie să aștept rândul anotimpurilor, al fructelor și legumelor de sezon. Să aștept să se coacă. Nu mai trebuie să mai aștept vara, ca să-mi pot cumpăra pepenii verzi sau galbeni, așa cum îi așteptam pe cei de Dăbuleni, ca să-i cumpăr în piața din Drumul Taberei. Aici pepenii vin din Spania și îi poți cumpăra tot anul. Desigur că nu au gustul celor de-acasă, dar omul se obișnuiește cu ce are. Între timp se găsesc și în România toate fructele și legumele venite din toate colțurile lumii și le poți cumpăra în mai toate magazinele, nu numai în piață și nu mai este ca odinioară când trăiam acolo. Îmi amintesc că îmi plăcea tare mult să-mi fac salată de andive. Numai că nu le găseam decât în Piața Amzei, așa că trebuia să fac drumul până acolo, de fiecare dată când îmi era poftă de ele. Și le găseam destul de greu. Erau vreo doi-trei „țărani”, precupeți, care aveau pe tarabă doar câteva fire subțiri, galbene, firave. Se cumpărau foarte repede, cu toate că erau destul de scumpe în comparație cu ceapa sau salata verde, care se găseau din abundență. Dar nu mă lăsam. Când aveam poftă de așa ceva luam dis-de-dimineață drumul în piept, cu troleibuzul, din Drumul Taberei până în centrul Bucureștiului, unde se află Piața Amzei și-mi cumpăram andivele dorite… o mare bucurie. Și am rămas fidelă andivelor, care aici se numesc chicoree și se găsesc mereu. Cu toate că acum prepar altfel salata mea preferată, cu ingwer ( gingerul care se găsește și în România, nu mai este o noutate) și ulei de măsline, și lămâie, tot îmi mai aduc aminte de firavele andive din Piața Amzei, ușor amărui, dulci-amărui, și nu le voi uita niciodată gustul lor proaspăt.
Când am ajuns pentru prima oară în America, în NY sau în Florida, primul lucru pe care mi l-am cumpărat, încă din aeroport, a fost cutia roșie de Coca-Cola și un Hamburger, de la primul McDonald întâlnit, bucurându-mă tare mult, ca un copil care a râvnit ani mulți la așa ceva. Deh, povestea mărului oprit!! Dar, între timp, mi-a trecut pofta și aproape că nici nu mă mai delectez cu așa ceva. Dar prima doză roșie de Coca-Cola din mâna mea va rămâne ca un trofeu al Vestului interzis în lumea Estului în care trăisem. Și cum tot mă aflu în lumea aceea îndepărtată a Americii, trebuie să mărturisesc că niciodată nu am fost o adeptă a sistemului ”All you can eat ”-ului, a restaurantelor chinezești care-ți ofereau să mânânci, pe bani puțini, atâta cât poți. Oh Doamne! La urma urmei, mănânc ca să trăiesc, nu trăiesc ca să mănânc!… și totuși locașurile alea erau pline de oameni pofticioși. Nu fac parte dintre pofticioși, cu toate că îmi aduc aminte de unele preparate delicioase, degustate acolo, în America, dar în alte restaurante cu specific local. O altă lume de care mă simt, cu trecerea anilor, tot mai înstrăinată. Apropo, o altă lume. Veniserăm de câțiva ani în Germania și primele noastre deplasări cu mașina au fost în Elveția dar, mai ales, în Austria. Descoperiserăm un hotel foarte frumos, în apropiere de Seefeld, așezat în pădure, înconjurat de munți, o oază de liniște și curățenie unde ne-am petrecut concediile câțiva ani buni. Acolo era frumos și iarna și vara. Natura, eleganța hotelului, totul te chema într-acolo. Odată am invitat și noi, la rândul nostru, o altă familie prietenă venită de curând în Germania. Doream să le facem o bucurie invitându-i acolo unde era atât de frumos. Un paradis pentru noi, acolo ne găseam liniștea după luni de muncă. O altă lume pentru familia abia venită din România. Soț, soție și o fată pe care-i știam de multă vreme. Așa că, ajunși la hotel, am descoperit cât este de greu pentru unii oameni să se dezvețe de obiceiurile românești, adânc săpate în comportamentul lor de zi cu zi. Dar, mai ales, să se dezobișnuiască de ritualul meselor de-acasă, cu multă pâine și murături și… și. Restaurantul era foarte ales, deosebit în meniurile zilnice pregătite pentru oaspeți dar, mai ales, în cele specific austriece. Mare mi-a fost surpriza când, odată, la masă, am comandat ceva specific, local, cu carne, cu sosuri picante…”Kasseler Sauerkraut mit Klöse”, ca să ne putem bucura împreună de un meniu specific. Aici trebuie să spun ce sunt ”Klöse” care, între timp, au devenit favoritele mele, luând locul cartofilor, macaroanelor ca garnitură. Sunt niște găluști făcute cu făină, cartofi, uneori cu speck, alteori cu ceapă prăjită în aluat, găluști care se fierb și se servesc în locul cartofilor prăjiți, sau al piureului, ca garnitură la tot felul de fripturi cu sosuri picante. Așadar, porțiile erau minunat ornate cu tot ce trebuie, inclusiv acele trei găluști rotunde, albe și atrăgătoare. Pe masă nu ni s-a adus însă nicio felie de pâine. Oricum, nu era pe masă niciun coș cu felii de pâine. Numai că prietenul nostru, care nu vorbea încă germana, cerea tot timpul chelnerului să-i aducă pâine, gesticulând cu mâna spre gură. Chelnerul nu prea înțelegea, credea că oaspetele nu e mulțumit cu porția servită, încercând să-i ia înapoi farfuria de pe masă. Soția, ceva mai rușinoasă, ne-a spus că așa îi este obiceiul, la masă trebuie să aibă pâine multă pentru sos și carne. După scurt timp chenerul a revenit cu o porție puțin mai mare, iar în farfurie erau acum patru Klöse în loc de trei. Am intervenit discret, explicându-i chelnerului că musafirul nostru își dorește pâine (brot), doar câteva felii de pâine, că e venit de curând din România și că acolo… etc. etc., la care am primit răspunsul chelnerului, cu o voce nedumerită: ”Brot? Gibt es Klöse an statt Brot” („Pâine? Sunt găluște în loc de pâine”) și a plecat. La scurt timp a venit aducând ceremonios, înțelegător, un coșuleț plin cu multe felii de pâine, în timp ce noi încercam să ne lămurim prietenul să renunțe, că aici e altfel decât acasă. O altă lume, îi spuneam. În fine. Cât timp am stat în hotel primeam la masă coșul de pâine, spre mulțumirea musafirului. Mi-am amintit celebra replică a Mariei Antoaneta. „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac”.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
