Desigur că mi-ar plăcea să scriu ceva frumos, romantic, despre iubire, că doar ziua Sfântului Valentin bate, an de an, la ușa și la fereastra acelui 14 februarie, ziua iubirii, a îndrăgostiților de peste tot în lume. De altfel, chiar m-am și pregătit de câteva zile să-l întâmpin cum se cuvine pe iubitorul Valentin, răsfoind volume de poezii, citind versuri scrise sub aripa lui Amor de poeți îndrăgostiți de iubiri visate, de iubiri pierdute și regăsite. Romanțe ale inimilor îndurerate, ori înflăcărate, romanțe în versuri încărcate de speranțe, de iubire, de durere, așa cum poetul Ion Minulescu scria în Romanța fără ecou: „Iubire, bibelou de porțelan,/ Obiect cu existența efemeră,/ Te regăsesc pe-aceeași etajeră/ Pe care te-am lăsat acum un an.// Îți mulțumesc!/ Dar cum? …Ce s-a-ntâmplat?…/ Ce suflet caritabil te-a păstrat!/ În lipsa mea,/ În lipsa ei,–/ În lipsa noastră?…/ Ce demon alb,/ Ce pasăre albastră/ Ți-a stat de veghe-atâta timp/ Și te-a-ngrijit// De nu te-ai spart/ Și nu te-ai prăfuit?…// Iubire bibelou de porțelan,/ Obiect de preț cu smalțul nepătat,/ Rămâi pe loc acolo unde ești…/ Să nu te miști!…/ Și dacă ne iubești –/ O!…dacă ne iubești cu-adevărat/ Așteaptă-ne la fel încă un an,/ Un an măcar…/ Atât/ Un singur an…//Iubire bibelou de porțelan!…”, și frumoasele versuri curg mai departe însoțite de muzică, inspirând mulți cântăreți să le dea glas și să fie fredonate ca un imn dedicat iubirii. Îngân în taină, în momentele de aduceri aminte, șoptindu-mi oftând, (oh!, șoaptele sunt mereu însoțite de-un oftat adânc!) „Iubire, bibelou de porțelan” și închid iar o fereastră a sufletului dornic de frumos, de armonie și iubire. De altfel, după mulți, mulți ani, mai aud șoapta iubirii ce mă învăluise odinioară cu multă căldură, și-n care credeam, recitându-mi din Jacques Prévert: „O portocală pe masă/ Rochia ta pe covor/ Și tu în patul meu/ Cadou gingaș al clipei/ Nocturna mea răcoare/ Căldura vieții mele”, versuri ale tinereții, pe care le-am păstrat mereu în amintirea iubirii trecute dintr-un destin fără iertare. Găsesc la Adrian Păunescu câteva triste rânduri despre o „altfel” de iubire, care m-a însoțit un timp cu tenacitate, jefuind câte puțin din comoara sufletului: „Noi doi privim cu o ultimă mirare/ Ce rol destinul ne-a mai rezervat,/ Să fiu doar o anexă oarecare,/ Un cuplu trist, femeie și bărbat.” De altfel, acum îmi aduc aminte de o veche zicală din popor care spune un adevăr: „Dragostea trece prin stomac” și mă opresc a mai înghiți în sec după ea, dar imediat îmi revin în minte câteva rânduri încurajatoare care alină: „Mi-e sete de-o iubire, sau mai bine zis mi-e sete”. Le-am citit undeva, cândva, într-o poezie. Dar, din păcate, nu mai știu cine le-a scris? Nichita? Sorescu? Până voi afla, tot căutând versuri de iubire, am dat de o minunată poezie scrisă de Tudor Arghezi, atât de inspirat intitulată Mi-e sete, care, de altfel, mi-a ostoit setea și foamea de-o iubire adevărată, poezie pe care nu mă pot abține să nu o redau aici în întregime. Este prea frumoasă ca să fie scurtată: „Tânjesc pe-ndelete,/ Mi-e foame, mi-e sete,/ Dar n-aș putea, poate, să-i spui,/ Orișicui/ Ce hrană mă poate nutri și ce mână,/ Am pâine, merinde și vin,/ Pătulul mi-e plin/ Am poame-n livadă/ Lăsate să cadă/ Din pomi din belșug/ Cirezile mug/ De ugerii grei/ Mulgi câte ciubere și donițe vrei/ Nici vechea prisacă/ Nu-mi este săracă/ Și am în cămară/ Și miere amară/ Pe lângă bucate/ Mi-e silă de toate/ De rău și de bine/ Mi-e foame și sete de tine.” Oh, da! Cu adevărat… mi-e foame de-o iubire, sau mai bine zis mi-e sete!
Dar cine poate scrie cele mai inspirate poeme despre iubire și foame și sete de ea, îndulcite în sosuri și mirosuri ademenitoare ale unei bucătării plină de frivole chemări, decât Emil Brumaru. Poetul scrie altfel despre iubire, brodează rafinat în versurile sale realitatea banală cu nostalgia visătorului, un visător care-și trăiește un vis fragil, într-o existență aparent banală: „Și-atât de mult doream în bulioane/ Să lenevesc, visând sub celofane/ Femei subțiri și tandre ce-or să vie,/ Când prafurile cad de-o veșnicie,/ O, sticla-n care sufăr s-o desfunde/ Spre-a mă turna în cratițe rotunde”, nu este decât expresia rafinată a unei nostalgii poetice. De altfel, îmi place să-l citesc și să-i descopăr subtilitățile exprimate în versurile Elegiilor. Este ca o reîntâlnire cu mine însumi, o reîntâlnire în lumea melancolică a poeziei elegiilor sale: „O, vechi și dragi bucătării de vară,/ Simt iar în gură gust amar de-amiază/ Și în tristețea care mă-nconjoară/ Din nou copilăria mea visează;/ Ienibahar, piper prăjit pe plită,/ Pești groși ce-au adormit în sos cu lapte/ Curcani păstrați în zeama lor o noapte/ Spre o delicatețe infinită,/ Ciuperci cât canapeaua în dantele,/ Icre cu bob bălos ce ochiu-și cască,/ Aluaturi tapisate, crescând grele/ Într-o dobitocie îngerească,/ Moi miezuri de ficați în butoiașe/ De ou de melc, înlăcrămate dulce,/ Mujdeiuri ireale, șunci gingașe./ Când sufletu-n muștar vrea să se culce,/ Și-n ceainice vădindu-și eminența/ Prin fast de irizări și toarte fine/ Ceaiuri scăzute până la esența/ Trandafirie-a lucrului în sine.” O altă Elegie a poetului mă fascinează și-mi hrănește setea și foamea de sentimente: „Bucătării, bucătării de vară,/ Creme de zahăr ars strălucitor,/ Mari șervete de-azur, dulapuri-sfinxe,/ Dulci utopii din linguri vechi prelinse,/ Sânii aici sunt plini, coapsele grele,/ Miresmele iau foc de la perdele/ Luminile se-așează lin pe scaun,/ Din cratițe bea lapte prins un faun,/ Nasturii cad subțiri de la cămașă,/ Bucătării încinse, pătimașe.”
De altfel, am găsit o altă poezie dedicată femeii, și implicit iubirii, scrisă de Marin Sorescu în felul său aparte, ironic, la care mă opresc și care merită să încheie acest Decupaj, cu care mă pregătesc să întâmpin ziua valentină, închinată iubirii, dacă nu cer prea mult cititorilor mei… „ – Ce-ai lua cu tine/ Dacă s-ar pune problema/ Să faci zilnic naveta între rai și iad/ Ca să ții niște cursuri?/ – O carte, o sticlă cu vin și o femeie, Doamne,/ Dacă nu cer prea mult./ – Ceri prea mult, îți tăiem femeia,/ Te-ar ține de vorbă/ Ți-ar împuia capul cu fleacuri/ Și n-ai avea timp să-ți pregătești cursul. / –Te implor, taie-mi cartea/ O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine/ O sticlă de vin și o femeie/ Asta aș dori, dacă nu cer prea mult./ – Ceri prea mult/ Ce ai dori să iei cu tine/ Dacă se pune problema/ Să faci zilnic naveta între rai și iad,/ Ca să ții niște cursuri?/ – O sticlă de vin și o femeie/ Dacă nu cer prea mult/ – Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpățânezi/ E prea mult, ți-am spus, îți tăiem femeia /– Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?/ – Mai bine tăiați-mi vinul / Mă moleșește și n-aș mai putea să-mi pregătesc cursul/ Inspirându-mă de ochii iubitei/ Tăcere, minute lungi,/ Poate chiar veșnicii. / Lăsându-mi-se timp pentru uitare/ – Ce ai dori să iei cu tine/ Dacă s-ar pune problema/ Să faci naveta între rai și iad/ Ca să ții niște cursuri?/ – O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult/ – Ceri prea mult, îți tăiem femeia/– Atunci, taie-mi mai bine cursurile/ Taie-mi raiul și iadul/ Ori totul, ori nimic./ Aș face drumul între rai și iad degeaba/ Cum să-i sperii și să-i înfricoșez pe păcătoșii din iad./ Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?/ Cum să-i înalț pe drepții din rai / Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?/ Cum să suport eu drumul și diferențele/ De temperatură, luminozitate și presiune/ Dintre rai și iad/ Dacă n-am vinul să-mi dau curaj?/ Dacă nu cer prea mult.”
De altfel, vă mărturisesc sincer, mie nu-mi place ”Valentine’s Day”, o zi importată de departe, din noianul altor tradiții străine mie, încărcată cu inimioare, flori, cadouri și promisiuni de iubire veșnică, eu îl aștept liniștită pe 1 Martie cu mărțișoarele lui, adevărate simboluri de neuitare, de iubire, de reînviere la viață, dăruite celor dragi an de an. El, mărțișorul de 1 Martie, aduce soare, zâmbete, copilărie și dulci șoapte de iubire împletite în mătasea alb-roșie ce o purtăm apoi cu drag în piept ascultându-i șoapta… 1 Martie călător v-a adus un mărțișor și pe firul lui subțire La Mulți Ani cu fericire!
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
