Când spui „ouă roșii”, spui Paște. Au trecut peste două decenii și, oricât de ocupată am fost, nu a trecut Paștele fără ouă roșii.
Vopsite cu frunze de ceapă, cu sfeclă roșie, apoi, mai târziu, când am cunoscut mai bine zona și am descoperit magazine cu specific rusesc, cu vopsea de ouă.
Mult mai târziu, cam acum vreo 10 ani, aproape de mine s-a deschis un magazin românesc de unde procuri unele produse de ale noastre, printre care și vopseaua.
Deoarece rar se întâmplă ca Paștele ortodox să cadă în aceeași zi cu cel catolic, zilele libere referitoare la această sărbătoare au fost practic inexistente. Totuși, singurele dovezi, ouă roșii și cozonac, nu lipsesc din casele românilor de pretutindeni. Copiii, acum adulți, încă așteaptă și vor aștepta minunile colorate care marchează această zi. Nu știu dacă, după ce nu voi mai fi ei, vor continua această tradiție, dar sper, măcar în amintirea mea, să o păstreze. Vedem cum se sting multe, mai ales credința, dar întotdeauna Dumnezeu a făcut cumva să le amintească oamenilor că, deasupra puterii și a inteligenței lor, mai există ceva ce nu pot controla și, în consecință, nu-și pot explica. Îmi amintesc că în decembrie 2010, într-o noapte, pământul s-a zguduit cu putere pentru scurt timp. Un cutremur de 6,2 grade pe scara Richter a trezit din somn lumea în care trăiam. A doua zi, când am dus fata la școală, puhoi de părinți, care așteptau în fața porții să predea copiii, deveniseră credincioși. Nu auzeam nimic altceva în afară de cuvintele: „Dumnezeu să ne păzească”. Dintr-o dată, Dumnezeu devenise parte din viețile noastre. Bineînțeles că, în timp, a trecut din nou pe banca de rezervă.
Suntem oameni, supuși uitării și greșelilor, iar dacă El ne îngăduie cu toată ingratitudinea noastră pe acest pământ, la fel ar trebui să facem și noi: să ne tolerăm unii altora neajunsurile. Am asemănat de multe ori credința cu patriotismul și, privind în jur și în istorie, am văzut că orice exagerare duce la fanatism, un fel de paranoia care face rău în ideea de a face bine. Nu putem ști ce este în sufletul altuia, nu cunoaștem toate prin câte a trecut el și nici cum am fi fost noi dacă eram în locul lui. Poate de aceea e mai sănătos să tăcem când simțim impulsul să lovim cu vorba, să ne amintim că și noi greșim atunci când ne vin gânduri acuzatoare la adresa altora. Spunea odată cineva că drumul de mijloc este Calea Împărăției, dar mulți spun că nu e bine să fii „călduț”. Totuși, războaiele, certurile, crimele, abandonul celor neajutorați și multe alte rele sunt făcute atunci când ne înfierbântăm ori când suntem sloi.
Nu suntem toți la fel, oamenii au păreri diferite și e normal să fie așa, dar dezbinarea apare atunci când unii cer altora să fie ca ei și fiecare tabără susține că are dreptate.
Dar dreptatea, de cele mai multe ori, e atât de greu de văzut!
Cu cât înaintăm în acest secol al luminii aduse de știință prin noi descoperiri, cu atât mai mult se stinge vocea conștiinței și pierdem avertizările instinctului.
Deși suntem departe de a cunoaște totul, nu mai credem nimic dacă nu ni se aduce o explicație clară, științifică.
Așa a fost și cazul Fenomenului Fátima sau Miracolul Soarelui, cum i se mai spune.
O mulțime de 60 000 de oameni, adunați pe dealul de lângă grota Sfintei Irina, unde se află localitatea Fátima, a fost martoră a unui eveniment deosebit pe care, unii sceptici, deși nu au fost martori, l-au considerat o psihoză colectivă, ca mai târziu, știința să-l considere un fenomen creat de atmosferă.
Totuși, cum de s-a ivit tocmai ziua în care acea fetiță a spus că din cer va veni o dovadă că ceea ce spune ea este adevărat? Și cum acea psihoză a cuprins și pe curioșii care nu aveau nimic de-a face cu credința în Dumnezeu? Nimeni nu știe.
Pe o zi ploiasă, o mare de oameni, în baza celor spuse de fată, aștepta apariția Fecioarei Maria, dar vedeau doar o fetiță de 10 ani vorbind cu cineva invizibil.
Fotografiile făcute de jurnaliști veniți de peste tot din Europa au imortalizat mulțimea așteptând în ploaie cu privirile ațintite spre cer.
La un moment dat, fetița a strigat: „Soarele!” și, brusc, norii s-au împrăștiat iar soarele a apărut pe cer ca un disc de argint făcând mișcări ciudate și repezi ca și cum venea spre ei.
Terorizată, mulțimea s-a aruncat la pământ și, spun martorii, hainele și pământul s-au uscat instant.
Fenomenul a durat 10 minute, timp în care unii nu s-au mai îndoit de forțele divine, iar alții, scepticii, nu și-au putut explica nimic din ceea ce se petrecea.
În zilele noastre, Fátima a devenit un loc de pelerinaj.
Că se crede, ori nu, în acea zi de 13 octombrie a anului 1917, s-a petrecut ceva ce știința, cu toate încercările ei de a spune ce anume, încă nu a reușit să convingă.
Poate tocmai pentru faptul că „a crede” nu este sinonim cu „a avea certitudine”.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
