„De ce Portugalia?” (23) de Dori Lederer

36
Bacalhão
Bacalhão

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roVenită dintr-un loc unde, la acel timp, uleiul de măsline nu era consumat cum este acum, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu gustul lui în salate. A trecut mai bine de un an până ca utilizarea lui în bucătăria mea să devină cotidiană deși îi cunoșteam proprietățile benefice sănătății.

Omul este o ființă adaptabilă și de multe ori e greu să te înveți chiar și cu binele.

La fel a fost și cu renumitul bacalhão, codul de Atlantic, pe care nu-l găseam prea gustos.

Îmi amintesc că am fost invitați la masă de către o familie portugheză, invitație pe care ne-au făcut-o cu un soi de bucurie anunțându-ne că meniul va fi acest pește.

Nu mi s-a părut mare lucru și nu înțelegeam pe atunci multe despre bucătăria portugheză.

De mâncat, am mâncat și, din recunoștință pentru gazdă, am mințit nevinovat că mi-a plăcut.

Dar nu mi-a plăcut deloc. Eram obișnuită cu peștele de la noi din râurile noastre și cu obișnuitul pește congelat care se găsea pe atunci în comerț.

Dar, cu timpul, încercând azi, încercând mâine, papilele mele gustative au început să aprecieze și alte gusturi, am început să întreb cum se prepară meniuri de care nu știam și să le gătesc și eu acasă.

Încet, încet, bucătăria mea românească, la care nu am renunțat nici până azi, s-a împletit cu cea portugheză și puține feluri de mâncare de ale lor nu-mi plac și, pot număra pe degetele de la o mână, cele pe care nu am avut voință să le gust din anumite considerente legate de gusturile mele.

Se spune că oamenii mâncând împreună devin mai apropiați pentru că în timpul mesei conversațiile îi ajută să se cunoască, să schimbe idei și, de multe ori, să rămână prieteni. Această constastare mă duce cu gândul la vorba veche românească: „am mâncat o pâine împreună”, adică, la un moment dat, am trăit și am împărțit aceeași bucată de viață ca pe o pâine, așezați la aceeași masă.

Nu știu dacă am ajuns la un sac de sare ca să pot confirma altă spusă din înțelepciunea străveche, dar știu că, atât cât am putut, am încercat să cunosc acest popor și să-l înțeleg. Am încercat să văd mai mult ce ne leagă decât ce ne deosebește și am înțeles că până la urmă, nimic nu leagă oamenii mai mult ca suferința.

Deși cu istorii diferite și în regiuni îndepărtate, popoarele acestea două sunt asemănătoare prin lupta lor pentru existență ca popoare creștine cu origini latine.

Din luptele lor contra maurilor, așa cum ale noastre contra otomanilor, au rămas pagini scrise în istorie confirmate de influențele rămase până în zilele noastre.

Multe denumiri de localități sunt de proveniență arabă, însăși pronunția, pentru cel care aude pentru prima dată limba portugheză, amintește de limbile arabe.

Pentru a se ajunge la pacea de după secolele zbuciumate și însângerate s-au făcut sacrificii peste tot în lume.

La un moment dat, securea războiului părea că a fost îngropată, s-au trasat granițe, s-au făcut acorduri, s-au iertat greșeli și s-a încercat construirea unei noi lumi, cel puțin în Europa.

Acum, lumea în care trăim pe bătrânul continent, este umbrită din nou de zvonul armelor și sperăm, pentru că speranța moare ultima, că nu se vor dezlănțui din nou.

Portughezii au fost colonizatori și au avut de plătit prețul lor murind pe mări, în colonii departe de locurile natale, iar cei rămași acasă murind de dorul lor.

Omenirea a mers înainte, istoria s-a rescris din vreme în vreme, greșelile s-au plătit mai mult sau mai puțin iar urmașii nu au nicio vină.

Oare chiar atât de crud să fie Dumnezeu să vrea ca copiii și nepoții nevinovați să plătească greșelile înaintașilor așa cum se vehiculează? Ori e spiritul rău al răzbunării și al neiertării?

Cu ce sunt vinovați oamenii de azi care la Revoluția Garoafelor au ieșit în stradă să doboare un guvern ce le lua tinerii și-i ducea în războaiele coloniale? Oamenii care nu voiau decât să fie lăsați să trăiască aici, pe bucățica aceasta de pământ, au ieșit să susțină armata sătulă de sacrificii pe care nu le dorea.

În Portugalia, la 25 Aprilie 1974, armata a avut nevoie ca poporul să fie cu ea.

În România, în decembrie 1989, poporul a strigat: „Armata e cu noi”.

Două nații, două revoluții, două dictaturi înlăturate, același vis: Libertatea.

Astăzi, România cea prăduită în trecut de mulți care i-au râvnit bogățiile pământului, România cu istoria ei și războaiele ei de apărare, țara mea liberă deși unii spun că n-ar fi, țara mea cu bune și rele, cu oamenii ei de bună-credință, este înfrățită cu Portugalia nu doar prin rădăcini, ci și prin alianțe și acorduri, prin relații civilizate de prietenie.

Și eu de ce n-aș spune: uite de ce Portugalia! Pentru acestea și multe altele. Pentru că vrea ce vrem și noi, pentru că ne aflăm în aceeași barcă și pentru că, dincolo de trecutul fiecăreia, sunt două țări pașnice care nu mai vor sânge.

Portugalia nu mai vrea sânge pe țărmurile ei, așa cum nici România pe munții ei.

Portimão, Portugalia

Va urma

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.