Când m-am trezit soarele urcase de mult pe cer, iar soțul plecase la serviciu.
După 10 ani, eram pentru prima dată departe de copil, așa că, realizând acest fapt, am închis repede ochii ca atunci când aveam 12 ani și mă trezisem la spital după un accident de mașină gândind că a fost un vis, iar dacă adorm la loc, mă voi trezi mai târziu în realitatea mea de toate zilele.
Am stat așa cu ochii închiși un timp, încercând să gândesc, dar gândurile continuau răvășite ca în ultimele zile. Într-un final, m-am ridicat și am deschis fereastra. Țipătul pescărușilor, un sunet pe care în Craiova mea nu îl auzisem, mi-a adus totuși un zâmbet.
Un parc verde se întindea în fața blocului și vedeam oameni, unii plimbându-se, alții stând pe bănci, îmbrăcați neobișnuit de subțire pentru acea perioadă a anului.
Știam ce aveam de făcut dar nu știam de unde și cum voi începe: trebuia să obțin cât mai repede viză de lucru pentru a mă putea întoarce să-mi iau băiatul.
Pe masă erau un pachet de cafea și un bilet în care scria să caut prin dulapuri și în frigider și să mănânc. Mi-am făcut o cafea și am băut-o pe terasă, încet, fără grabă, privind cerul albastru, sub căldura unor raze ca de primăvară.
Abia așteptam să-mi vină omul de la lucru să-l bombardez cu întrebări despre acel oraș, despre oameni, deși, în scurtele convorbiri la telefon, îmi mai spusese el câte ceva.
Se întunecase deja când am auzit cheia în ușă. Încă de dimineață văzusem o cheie pe masă, dar nu îndrăznisem să ies din casă de teamă că m-aș pierde și nu aș ști să mă întorc. Așa că petrecusem toată ziua învârtindu-mă prin casă, ascultând la televizor o limbă din care nu înțelegeam absolut nimic.
Și, în sfârșit, prima ieșire, desigur, nicăieri altundeva decât la ocean.
Se pornise un vânt cu stropi de ploaie mari și rari când am ajuns undeva pe niște stânci înalte.
Nu fusesem niciodată la mare și, mai târziu, obișnuiam să glumesc pe această temă spunând că am făcut cunoștință cu mai multe mări deodată în locul unde au ele adunarea.
În fața mea, un ocean de întuneric, la propriu de data asta, în timpanele mele, vuiet dat de învălmășeala valurilor ce se spărgeau de țărm, exact ca gândurile mele.
Încă de copil am avut o imaginație foarte bogată. Orice cuvânt căpăta forme de ființă cu trăsături specifice, cu atitudini, cu sentimente.
În seara aceea, oceanul era agitat. Inițial, gândisem că era supărat dar aveam să-l cunosc mai târziu și să aflu că la supărare nu doar vuiește, ci și lovește, distruge.
Nefiind frig, am stat acolo mult timp, în tăcere, lăsându-mă biciuită de stropii de ploaie.
Îmi imaginam că un monstru se zbate în lanțurile întunericului, încuiat într-o celulă imensă, albia din care voia să iasă și că strigă erezii spre cer și-și împroașcă destinul cu blesteme.
O luptă crâncenă avea loc acolo, jos, pe țărm, iar eu sus, pe stânci, un punct infim, ascultam cu înfiorare și uimire, cu o bucurie temătoare, ca un copil mic ce știe că Moș Crăciun bate la ușă și, deși se bucură, la vederea lui se sperie, pentru că arată în alt fel decât oamenii care îl înconjoară.
Așa am făcut cunoștință cu oceanul, cum facem cunoștință cu Dumnezeu, mai întâi, în ziua vieții noastre pământești, îl simțim, apoi, în altă zi a destinului nostru universal, îl vom vedea.
Deocamdată, oceanul din mine stătea față în față cu oceanul de afară și cred că ceea ce simte sufletul unui om nu e nici mai mic, nici mai prejos decât imensitatea de apă cu multele ei stări, culori, sunete și manifestări.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
