În noaptea de Anul Nou, vecinii, un cuplu cam de vârsta noastră, ne-au invitat să petrecem câteva ore împreună la ei acasă. Poate din curiozitate, poate pentru că erau singuri în acea noapte, ori poate pentru că știau că suntem veniți de curând și nu aveam pe nimeni. Așa că am acceptat și am început să fac pregătiri cu două zile înainte. Am făcut tot felul de meniuri și prăjituri, iar pe 31 seara, eram ruptă de oboseală.
Cu toate acestea, îmbrăcată festiv, cu cearcănele acoperite de fard, ne-am prezentat la ei cu câte ceva din fiecare fel de mâncare, bucuroși de venirea unui an altfel.
Cum nu aveam idee despre cum se pregătesc portughezii pentru acest eveniment, surpriza a fost mare: aperitive cu brânză, măsline, raci de mare, câteva prăjituri și multe fructe, fructe de tot felul, iar vecina radioasă și odihnită.
Nu sarmale, nu ciorbe, nu piftii, nu salate, despre cozonaci și prăjituri făcute în casă, nici vorbă!
Cele văzute în acea noapte au fost motiv de gândire și răzgândire mulți ani de atunci înainte.
Cu trecerea timpului am învățat că e bine și ca ei, e bine și ca noi, totul depinde de circumstanțe.
Anii care au urmat mi-au arătat că atunci când nu ai zile libere, nu ai cum petrece mult timp în bucătărie, iar puținul timp rezervat pentru odihnă, chiar dac-ai vrea, nu ai energia de a-l scurta stând în fața cuptorului.
Totuși, din nou mi-a fost dor de atmosfera de sărbătoare de la noi, de rudele, prietenii și vecinii mei, dar mai ales de copilul meu. De el mi-a fost cel mai dor.
Anul Nou a trecut foarte repede, iar pe data de 2 ianuarie, lucru straniu pentru mine, oamenii mergeau la serviciu, pentru că doar 1 ianuarie era zi liberă.
Astfel, am intrat într-un nou an, într-o țară nouă pentru mine, cu noi oameni pe care viața avea să mi-i scoată în cale.
Episodul cu „soprana-bucătăreasă” nu reușise să mă sperie și nici să mă facă să ajung la vreo concluzie clară despre acest popor, așa că am continuat plină de speranță, planuri și mai ales visuri.
Ca un impuls pentru a merge mai departe, descoperisem ceva ce mă atrăgea ca un magnet: oceanul, stâncile sălbatice, clima, liniștea orașului.
Pe 4 ianuarie, eram la noul loc de muncă, un snack-bar cu o patroană cu ochi frumoși, albaștri, cu ten măsliniu și un corp de balerină, dar mai ales cu acel „vino-ncoace” prin vorbă, zâmbet și calm.
Urma să lucrez cu fata ei, o tânără care după 10 clase hotărâse să nu mai meargă la școală, ci să lucreze alături de mama ei. Așadar, o zi eram eu în sală și fata în bar, o zi era ea în sală și eu în bar. Iar mama, patroana, în fiecare zi la bucătărie.
În cele 6 luni lucrate acolo am învățat foarte multe, dar mai ales limba portugheză. Le rugasem încă de la început să mă corecteze, să mă învețe cuvinte și expresii noi și le spusesem că dacă le va veni să râdă când voi spune ceva ce va suna comic, o vor putea face pentru că nu mă voi supăra.
Lucrul cu casa, cu escudos, moneda națională, apoi, trecerea la euro și plățile care uneori erau făcute în euro și în escudos de către aceeași persoană, erau provocări deloc grele în comparație cu lucrul cu clienții într-o limbă care încă îmi dădea destule bătăi de cap.
Într-o zi, colega mea, fiind bolnavă, a rămas acasă, iar eu am rămas doar cu patroana, mama ei, care a trebuit să plece pentru două ore cu treburi urgente. La plecare mi-a spus că este sigură că mă voi descurca, iar în cazul în care nu înțeleg ce mi se cere, să rog clientul să-mi arate produsul. Zis și plecat!
Rămasă singură, am încercat să fac față acestei sarcini, dar ce distracție a fost la întoarcerea ei când i-am povestit cum au decurs lucrurile!
– Cum a fost?, m-a întrebat zâmbitoare.
– Păi, a fost oarecum bine, am aruncat vreo 8 cafele, am dat prăjituri în loc de bile de biliard și, deși îmi ardeau obrajii de stres și necaz când făceam gafele, clienții m-au făcut să râd împreună cu ei.
Ea a înțeles confuzia pe care o făcusem cu bilele de biliard pentru că prăjituri și bile sună cam asemănător: „bolas” și „bolos”, dar nu pricepea de ce am aruncat cafelele.
– În momentul în care chiar nu aveam idee ce vor, pentru a le da ceva, orice, le puneam în față o cafea, iar când ei spuneau că nu cafea au cerut, îi rugam să-mi arate ce doresc și aruncam cafeaua la chiuvetă, am explicat eu cu un aer nevinovat care a făcut-o să izbucnească în cascade de râs.
Altădată, ca în jocul „telefonul fără fir”, a venit un grup de opt persoane, clienți obișnuiți de-ai casei și m-au întrebat ce meniu este pentru prânz. Eu, politicoasă, i-am rugat să aștepte și am mers la bucătărie s-o întreb pe Alice (numele patroanei). Aceasta mi-a spus o denumire care pentru mine suna mai rău decât în chineză. Am făcut ochii mari și am rugat-o să repete.
„Feijoada de buzinas”, am repetat în gând până am ajuns la masa clienților, care mă priveau și așteptau să audă meniul.
Eu, ca și cum urma să recit o poezie pe scenă, am păstrat un moment de tăcere după care am spus cu un ton serios: „bâjâfebâjî” și, brusc, am început să râd, completând în limba lor: „Dumneavoastră ați înțeles? Că eu n-am înțeles nimic.”
Și în timp ce eu și ei râdeam de mama focului, îl aud pe unul spunând:
– Eu știu ce-ai vrut să spui, mergi, te rog, la bucătărie și comandă 8 porții de chestia aia.
Ajungând la bucătărie și povestindu-i lui Alice scena, râzând în hohote la rândul ei, a ieșit în sală din dorința de a participa la distracția generală. Iar eu, desigur, încă mă distrez când îmi amintesc figurile lor, a ei, dar și a mea, din acele momente.
În final era vorba despre fasole cu melci, meniu pe care, deși nu sunt vreo sclifosită la mâncare, nici până în ziua de azi, nimeni n-a reușit să mă facă să-l probez. Din cauza melcilor, sărmanii de ei, n-au vreo vină, dar nu-i pot mânca.
Faptul că m-a dus cu vorba și timp de 6 luni nu mi-a făcut contract de muncă, m-a determinat să plec la o firmă de curățenie, iar în baza contractului cu acea firmă am reușit să mă legalizez pentru a putea reveni în țară să-mi iau copilul.
Totuși, plecarea mea de la Alice a fost cu o strângere de mână, fiindu-i recunoscătoare pentru tot ce am învățat, pentru răbdarea și simpatia ei.
Chiar și acum, după mai bine de două decenii, de câte ori trec prin zonă, intru și beau cu ea o cafea și povestim de-ale vieții.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.