M-am întors în România cu acte în regulă și mi-am luat băiatul.
Normal, trebuia să răsuflu ușurată, dar abia acum începeau marile mele temeri. Mă temeam că, neștiind limba, se va descurca greu la școală, mă temeam că va fi tratat rău de către colegi, că eu, cu puțina mea portugheză, nu-l voi putea ajuta la teme.
Știam că odată ieșit din casă, nu pot fi cu el să-l apăr, să-l sprijin, să-l țin de mână. Avea 11 ani, dar îl vedeam încă foarte mic pentru asemenea încercări ale vieții.
Spre surprinderea mea, copiii se descurcă mult mai ușor, iar spre norocul lui, colectivul l-a primit cu multă căldură. Faptul că era pasionat de calculatoare l-a ajutat să-și facă repede prieteni pe care îi ajuta.
La școală a învățat uimitor de repede limba și avea note foarte bune.
Era o plăcere să merg la ședințele cu părinții, de la portăriță la directoare, toată lumea îl cunoștea pentru comportamentul lui.
Nu caut să-l laud pentru că este al meu, spun doar că acești copii veniți din estul Europei erau văzuți ca foarte inteligenți și educați, iar acest fapt atrăgea simpatia și respectul celor din jur.
Întotdeauna am crezut că norocul, deși în mare parte ni-l facem cu mâna noastră, există totuși în acel strop venit de dincolo de noi.
Portughezii sunt mari iubitori de fotbal și sunt împărțiți în două mari categorii: susținătorii echipei Benfica și cei ai echipei Sporting.
S-a întâmplat să ajung pe aceste meleaguri pe timpul când un antrenor român dusese Sporting Lisabona pe drumul spre Cupa Campionatului Național. De aceea, când spuneam că sunt din România, mulți spuneau: „din țara lui Bölöni” și deveneau foarte simpatici. În rest, știau foarte puține despre noi la acea vreme. Migrația românilor era la începuturi.
Poate tocmai faptul că mi se puneau întrebări ce mi se păreau aberante m-a determinat să le învăț repede și bine limba. Pentru a le spune că nu suntem musulmani, ci creștini, că limba noastră face parte din familia limbilor latine, iar în concluzie, alfabetul nostru nu este chirilic, că femeile nu se vând cum se încă se vând în unele țări din lumea a treia și cum credeau ei. Și multe alte chestiuni care mă revoltau auzindu-i.
Un om care se victimizează se expune umilinței, iar acest fapt l-am știut dintotdeauna. La urma urmei, de ce aș fi făcut-o?
Este adevărat că democrația noastră era încă în fașă, că ei scăpaseră de dictatură cu mult înaintea noastră, dar la fel de adevărat este faptul că acei oameni simpli nu aveau vreo vină că nu știau nimic despre noi.
Cu toate relele pe care orice dictatură le aduce, între noi și ei era o diferență: școala. Pe timpul meu învățământul obligatoriu era de 10 clase. Pe timpul lor copiii munceau. Persoane de vârsta mea au câte 40 de ani de vechime în muncă, ceea ce înseamnă că viața i-a obligat să muncească de la vârste fragede. Cum aș putea să judec acești oameni că nu știu istorie și geografie?
Deși mă amuza mirarea lor că făceam calcule în gând, începusem să le înțeleg neputințele. Oameni care aveau rație de mâncare pe zi o sardină și o felie de pâine, care aveau nevoie de autorizație de la primărie să dețină brichetă sau o bicicletă, care au trăit vremuri mult mai grele decât am trăit noi, porniseră pe drumul civilizației înaintea noastră și, precum copiii, credeau că sunt deja mari și uneori dădeau cu nuca în perete.
Cu toate acestea, mă uimeau! Îmi amintesc că mult timp am gândit că sunt falși pentru faptul că acum se certau și mâine erau la fel de prieteni. Dar, într-adevăr, chiar nu țineau dușmănie.
Nici în ziua de azi nu-mi dau seama dacă faptul că nu te jignesc în față este o moștenire a timpului fricii de a vorbi sau o formă de falsitate, ori poate doar bun-simț.
Știu doar că acest popor, cu felul lui pacifist, cu simplitatea lui, este unul dintre multele răspunsuri la întrebarea: „De ce Portugalia?”.
După vreo 14 ani de stat aici, am mers la Madrid. Eu, obișnuită deja să nu stau cu mâna pe geantă, am agățat-o pe spătarul scaunului de la terasa unde mă întâlnisem cu un grup de prieteni români. Când mi s-a atras atenția să iau geanta în poală, mi-am amintit de vremurile în care mergeam în locuri aglomerate fiind atentă la buzunare și la geantă.
Uitasem cum este să nu te simți în siguranță și mi-am dat seama că soarta mă dusese acolo unde hoții nu se înghesuie să vină pentru că nu prea au ce fura: o țară mică, săracă și cam departe. Nu era locul ideal nici pentru furat, nici pentru cerșit, nici pentru tâlhării.
Deși, sporadic, mai rătăcea câte o oaie neagră dintre ai noștri, era prea puțin pentru a băga frica în acest popor și a-l determina să ne vadă într-o lumină proastă.
Norocul meu, dar și al țării noastre!
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
