De curând, spectacolul Zorba a îmbrăcat haine noi la teatrul din orașul meu, Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște. Povestea mea pe care v-o spun azi este una pe care nu am s-o uit prea curând.Am fost invitat la o penultimă repetiție (e vorba de varianta inițială a montării târgoviștene…) cu această premieră a teatrului „construit” aici de Mihai Constantin Ranin. M-am „strecurat” în sala întunecată, repetiția trebuia să înceapă. „Toată lumea la scenă, a tunat vocea regizorului. Alex, e și 20, ați spus că începem la fix…” Să vezi, să auzi și să simți cum se construiesc ultimele amănunte, pentru premiera de a doua zi, a fost pentru mine ca o parte dintr-un basm colorat în alb și negru, în care nu înțelegeam ce ar trebui să aflu mai întâi, cuvintele dintr-o carte pe care o știam și o iubeam de peste 50 de ani, muzica adunată prin ungherele unei săli ciudat de însingurată sau dansul, dansul lui Zorba repetat parcă la nesfârșit, spre nemulțumirea oarecum cordială a actorilor.
Ca să mă înțelegeți, trebuie să fac o întoarcere în timp, undeva acum peste 42 de ani. Eram student la Facultatea de Filosofie și, un bun amic, student la IATC, m-a ajutat să particip la ceea ce avea să fie una dintre cele mai speciale zile din viața mea. Ascunși într-o cabină din spatele sălii Teatrului „Bulandra”, de la Grădina Icoanei, am putut urmări două ore din repetiția la Furtuna, cu Liviu Ciulei. Și acum îmi tremură mâna, apăsată pe literele înșirate în fața mea, amintindu-mi clipele acelea. În 1978 la Teatrul „Bulandra” din București s-a jucat unul dintre cele mai importante spectacole din istoria instituției și din creația regizorală a lui Liviu Ciulei, adică Furtuna de William Shakespeare. În spectacol, George Constantin, ajuns la o remarcabilă maturitate artistică, era Prospero și juca alături de Mariana Mihuț, adică Miranda, Victor Rebengiuc, în Caliban și Ion Caramitru, care era Ferdinand. N-am uitat niciodată cuvintele rostite calm, ca o litanie, de marele regizor: „Dragii mei, întâlnirea directă cu publicul are un anumit farmec, îți dă o stare de emoție care te trece dincolo de starea normală a vieții.”
De altfel, George Constantin avea să mărturisească, mai târziu, că „publicul diferă de la o seară la alta. N-aș putea să vă spun de ce. Dar am simțit, de exemplu, într-o seară, la Furtuna, unde veneau foarte mulți tineri, am simțit că sala palpita în așa fel la ceea ce se întâmpla pe scenă, încât aveam impresia că suntem un tot, că între spectatori și mine s-a întâmplat o minune. Senzația asta am avut-o atunci, acolo, în seara aceea. Cu asemenea intensitate n-am mai trăit-o niciodată.” Cât despre relația cu regizorul Liviu Ciulei, actorul mai spunea: „Ciulei are acel farmec, și acel meșteșug, și acea știință de a lăsa actorul să creadă – cel puțin, pe mine mă lăsa să cred – că tot ceea ce făceam era foarte bine.” Și mai preciza că „experiența de la Teatrul «Bulandra» a constituit pentru mine un unicat. Am putut să rezist 80 de spectacole, după care mi s-a făcut foarte frică și, într-o seară, m-am dus la Ciulei, i-am explicat, m-a înțeles și m-a ajutat să termin cu spaima.” În cabina îngustă, lipit de un perete rece, aproape că încetasem să mai respir în ziua aceea, despre care păstrez toate amintirile întregi, nevinovate și tulburătoare.
Și iată-mă acum, după mai mult de 40 de ani, într-o altă sală, tot „Bulandra”, dar târgovișteană, ghemuit pe ultimul rând și, iertați-mă, dar așa am simțit, redus la tăcere. Sunt la o altă facere a unui spectacol, Zorba Grecul, cu și de Mc Ranin. Regizorul le spune celor de pe scenă ceva despre cele două stiluri de viață, din povestea pe care ei o repetă, adică stilul intelectual, bazat pe rațiune și introspecție și cel material, întemeiat pe instinct și experiență.
„Pentru Zorba libertatea este puterea omului de a se elibera de aspectele materiale, de a se dedica bucuriilor sufletești, asta trebuie să se simtă în sală”, le spune regizorul din mijlocul sălii goale. Apoi strigă spre culisele scenei să se facă liniște.
Zorba (în noua variantă, actorul Constantin Florescu, în prima Cuzin Toma) tocmai „transmite” unei săli cu un singur intrus, eu, „că omul e o brută, o mare brută, ești rău cu el, te respectă, ești bun cu el, îți scoate ochii…” Actorul nostru, deja târgoviștean, Sebastian Bălășoiu pare măcinat de o boală interioară, se mișcă amețit prin scenă, „domnule, zice regizorul, nu uita că personajul tău are un caracter ascetic, singuratic, viața este un vis lung pentru Niko…” Îmi amintesc cuvintele din roman, Zorba este o figură de lemn muncit și chinuit, dar le păstrez pentru mine, chiar se simte așa pe scena cu decor improvizat a repetiției penultime a spectacolului de a doua zi. Radu Câmpean joacă plin de simplitatea grecului surd, dar energic, e bărbat, ce mama naibii, o face cu umor și talent, chiar dacă personajul lui are, în roman, alte date de… naștere, se vede că regizorul e mulțumit, îl lasă parcă să îngroașe puțin personajul aiurit de pe scenă… Se repetă finalul de multe ori, nu se supără nimeni, nu se vede nicio reacție plictisită, oamenii din fața mea, e foarte clar, sunt profesioniști, chiar și mulțimea de figuranți fără „calificare”, cum aud că se spune prin culise, e răbdătoare și disciplinată.
Repetiția se termină după trei ore, stau de vorbă cu Mc Ranin, sprijiniți, amândoi, în scaunele cam șubrede, gata să ne trimită către podeaua mochetată din belșug. Vorbim despre carte, îi povestesc ceva despre sursele autorului, recunoscute chiar de el. Este, mai întâi, Homer. A fost, scria Kazantzakis, „ochiul albastru, senin, ca discul soarelui, care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul”. Apoi, Bergson, care, scrie autorul, „m-a scăpat de impasurile filosofice ce mă torturaseră în prima tinerețe” și, în fine, Nietzsche, care „m-a îmbogățit cu noi neliniști și m-a învățat să transform nefericirea, nesiguranța și amărăciunea în mândrie”. Îi mai spun că le-am găsit pe toate acestea în ceea ce am văzut pe scenă. Mc Ranin mă privește obosit, zice că nu e tocmai mulțumit de coerența scenelor din spectacolul care stă să… iasă, dar e convins că se va simți mărturisirea scriitorului grec, „Zorba ne învață pe noi toți să iubim viața și să nu ne temem de moarte”.
Aș mai fi vorbit cu domnia sa, dar nu mai e timp, și despre reconcilierea rațiunii cu instinctul, e o virtute a montării târgoviștene, despre jumătatea meditativă și jumătatea activă combinate cu înțelepciune în ceea ce am văzut eu în cele trei ore de repetiții, ar fi fost loc și pentru o discuție despre apolinic și dionisiac la Nietzsche, care l-au inspirat de scriitorul grec, dar o lăsăm pentru o bere viitoare. Mai spun, pe picior de plecare, că sunt impresionat de felul în care a reușit să transpună în montarea cea nouă inversarea oarecum didactică a schemei din romanul picaresc a rolurilor din cuplul clasic stăpân-slugă.
Ies ușor tulburat din teatru, simt că aștept nerăbdător premiera de-a doua zi, aud încă vorbele prelungi ale lui Liviu Ciulei, de acum 42 de ani. Trebuie să mă credeți, n-am uitat niciun cuvânt. Pe scena din mijlocul sălii de la „Bulandra” bucureșteană Ciulei se învârtea în jurul lui George Constantin, actorul zicea: „Am trezit morții și i-am trimis în lume”, iar marele regizor îi spunea: „Ai grijă, trebuie să aibă forța convingerii unei povești.”
Și, da, știu de ce iubesc teatrul și, desigur, pe oamenii lui și de aici, de la mine de acasă.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
