”De la noi, la Teleorman” de Florentina Loredana Dalian

686
Florentina Loredana Dalian rubrica leviathan.ro

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roRoșiorii de Vede. Duminică. Bat clopotele. Pentru slujba de duminică, Florina îmi indicase o biserică mai aproape de hotel. Poartă hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Nu stau mult, timpul nu-mi permite. În curtea bisericii, pe o băncuţă, o bătrânică vinde frumuseţe cu un leu. Buchete de steluţe albastre (nu ştiu ce flori sunt, dar sunt minunate), combinate cu clopoţei mov. Iau unul. Îmi mulţumeşte şi îmi urează sănătate. De parcă i-aş fi dat cine ştie ce avere. În timp ce mă îndepărtez, mă întreb de ce n-am luat mai multe. Mă ruşinez de mine, dar nu mai am timp să mă întorc. Ce puţin suntem dispuşi să plătim pentru frumuseţe!

Pornim cu trei maşini. Mergem pe un drum pe care nu mai circulă nimeni. O vreme superbă ne încântă privirile, ca şi peisajul uşor sălbatic, iar colinele sunt chiar forma de relief care mă face să simt că plutesc. Mihai greşeşte drumul, întoarce. Eu întorc după el. Dar nu ştiu cum se face că lui, deşi are maşina mai lungă, îi reuşeşte din trei mişcări. Mie, abia din cinci. Prudenţa, deh! Şanţurile nu mi-au plăcut niciodată. Intrând în Dideşti, mi se accentuează senzaţia de sat părăsit, de lume dincolo de lume. Intrăm în clădirea care se recomandă drept ”Expoziţia Gala Galaction”. M-am bucurat atât de mult să merg acolo! De când am descoperit scrierile acestui mare scriitor, m-am îndrăgostit de ele. De altfel, titlul acestui text l-am ”furat” de la nuvela ”De la noi, la Cladova”. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd, nicidecum vreun Luvru, dar nici o biată clădire ce stă să cadă, cu uşa de la intrare având vopseaua cojită… Dar eu nu mă dusesem să văd uşi, ci să mă umplu de spiritul unui mare om de cultură, nu doar scriitor, dar şi preot (pe numele adevărat Grigore Pişculescu), traducător de elită (a realizat traducerea Bibliei după textul grecesc al Septuagintei), profesor de teologie, decan al Facultăţii de Teologie din Chişinău, academician etc. A publicat atât cărţi teologice, cât şi literatură de ficţiune. A excelat în proza scurtă. Cineva chiar spunea că Galaction şi V. Voiculescu sunt marii corifei ai prozei scurte româneşti. Subscriu! Doamna Sanda îmi arată o fotografie şi îmi spune: ”Aceasta este biserica la care aţi fost azi-dimineaţă. Înainte, a fost mănăstire. Zidul acesta exterior era, de fapt, partea din spate a chiliilor.” Apoi: ”Aici s-a petrecut acţiunea din Papucii lui Mahmud. Nişte odăjdii, un potcap, instrumente de scris, cărţi îngălbenite – semne ale trecerii sale prin viaţă. Atât rămâne dintr-un om? Ba nu! După Gala Galaction au rămas o traducere a Bibliei şi alte traduceri semnificative, dar și proză originală, Papucii lui Mahmud”, ”Moara lui Călifar”, ”Lângă apa Vodislavei”, ”De la noi, la Cladova”

Puţin mai departe, mergem la biserica din sat. Acolo unde a slujit ca preot şi bunicul dinspre mamă al scriitorului. Enoriaşii plecaseră. Părintele se afla în biserică, încă nu-şi lăsase straiele de slujbă. Ne-a privit puţin mirat când a văzut o mulţime năvălind pe uşă. Semn că mulţimile nu se prea îmbulzesc pe acolo. Senzaţia de părăsire e parcă şi mai accentuată aici. Biserica, un adevărat monument de patrimoniu, are tencuiala şi pictura deteriorate. Părintele ne spune că singura pictură originală (de pe la anul 1700) este icoana pictată pe peretele din stânga, a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Restul s-a refăcut în 1936. De-atunci, nimic. Vopseaua e ştearsă, scorojită. Sfinţii parcă plâng. Dumnezeu abia se zăreşte din mucegai. Ce bijuterie ar fi această biserică, dacă ar fi restaurată! Am găsit şi legături cu ialomiţenii: tatăl părintelui slujitor e din Manasia; tatăl lui Gala Galaction – de la Gura Ialomiţei (mărturisire a autorului).

Plecăm spre altă lume a satului: Siliştea Gumeşti. Satul de baştină al unui alt mare scriitor: Marin Preda. Oprim la Memorialul Marin Preda, din clădirea fostei şcoli în care a învăţat scriitorul. Aici, ceva mai multă dichiseală decât la Dideşti. Mirosul de duşumea dată cu motorină mă aruncă în timp. Şi la noi la Munteni, când eram elevă, duşumeaua se ştergea cu motorină. Ce conta că vaporii sunt toxici, iar noi îi respiram? Stăm în băncuţe, facem poze, ne prostim. Vorbim, ascultăm explicaţiile gazdei. În curte, tronează şi un bust al lui Marin Preda. La un moment dat, se arată şi domnul Primar care ne salută. Îl pescuim pe poetul Alexandru Cuteru şi ne continuăm drumul până la fosta casă a scriitorului, cea care ar fi trebuit să fie casă memorială, dar deh! Urmaşii cer mult, statul nu dă. Drumul e plin de gropi, mari şi dese. Nu mă mai chinui să le ocolesc, oricum sunt pe ambele părţi, aşa încât, oricum ai coti-o, tot… dai în gropi. Părăsire, sărăcie, amorţire… Totul îmblânzit de soare care, doar el, străluceşte pentru toţi. Prin contrast, pe sus flutură bannere electorale, cu doamne vopsite blonde sau roşcate, râzând cu toţi dinţii, plesnind de bunăstare şi asigurându-ne că numai votându-le pe ele vom fi fericiţi. Sau domni la cravată. Totuna. Pe băncile de la poartă, oameni bătrâni, trişti, plictisiţi de viaţă. Casa lui Tudor Călăraşu (tatăl scriitorului) e o ruină. O ruină păzită cu lacăt. În curte, iarba strigă după coasă. Cineva a aruncat pesemne cu o piatră care a spart un geam. Aşa. Să se ştie că el e mai tare. Ne cocoţăm pe gard să vedem cât mai mult. Ce curte mică, ce căscioară! Câtă sărăcie trebuie să fi fost aici cândva. De nicăieri apare un vecin care ne deschide poarta, fără să i-o cerem. Ne bucurăm şi năvălim prin iarba până la genunchi. Îmi lipesc ochiul de geam şi văd un interior gol. Se zăreşte doar undeva, în stânga, o vatră. Cândva, aici au trăit oameni, au iubit, au dat viaţă, au plâns, au suferit… Nu ştiu de ce, mă simt ca un violator care dă buzna în intimitatea cuiva. Doar că acel cineva nu se poate apăra în niciun fel. La plecare, vecinul ne spune că mai încolo a fost fierăria lui Iocan (ştie omul!), colo, în capul străzii, cum te duci pe dreapta. Dar acum e boutique. Buticul lui Iocan. Un butic foarte închis şi cu reclamă de butelii de la Petrom. Ce-ar fi zis Moromete? ”Asta depinde de facultăţi!” Nu, Moromete, acuma depinde de bani. Dacă marii petrolişti s-ar scutura de mărunţiş din buzunare, vi s-ar umple şi vouă gropile. Dar cum marii petrolişti nu-şi vor scutura niciodată mărunţişul din buzunare, încercaţi şi voi cu bannerele alea care fâlfâie pe sus. Poate reuşiţi să astupaţi măcar o groapă.

Sufletu-mi plânge şi-mi râde în acelaşi timp. Stranie, dar plăcută senzaţie. Totuşi, nu cred că mi-ar fi plăcut să văd termopane. Pare mai autentic. Dar consolidată şi scoasă din ruină ar fi meritat casa asta.

N-am final pentru textul acesta. Îl las așa. ”Unde mergem noi, măi Niculae?!”

Slobozia, 19, 20 mai 2014

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian 

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.