…să scriu despre iarbă, dar, pesemne că încă nu-mi încolțiseră cuvintele în grădina gândurilor. Dar iată că acum câteva zile s-a petrecut minunea și… m-am grăbit să deapăn amintirile copilăriei (nu spun nimic nou când afirm că „amintirile au miros de iarbă cosită”, așa cum am citit undeva) și să le aștern aici, acum, pe coala albă de hârtie, aidoma semințelor, în speranța că ele vor încolți sub umezeala cernelei și a lacrimilor neșterselor amintiri, și vor da viață rândurilor Decupajului de față, care așteaptă nerăbdător să fie scris.
Dar, mai întâi, să mă explic și să dezvălui care a fost minunea de care am pomenit. Aproape că nici nu mai speram să văd dimineața iarba strălucind sub pașii mei și ai lui Hugo, în plimbările noastre matinale, după un sfârșit de iulie toropitor, cu un soare pârjolitor, care a ars pur și simplu iarba din parc, din grădini, de pe alei. Covorul verde, cu care mă obișnuisem, căci eu nu-mi pot imagina nicio grădină, o câmpie, un parc sau orice colț de pământ neacoperit de iarbă (poate doar aleeile asfaltate sau străzile pietruite), dispăruse, făcând loc uscăturilor moarte, de un galben obosit și fără viață. Doar ici-colo, sub coamele copacilor mai mari, mai bătrâni, la umbra crengilor încă înfrunzite, mai rămăsese ceva din covorul verde al ierbii. Avea dreptate Brâncuși când afirma: „Sub umbra unui stejar, nu poate crește decât iarba”… În rest, totul arăta trist și pârjolit. Chiar și eu eram tristă văzând cum iarba se usucă sub ochii mei neputincioși. Apoi a venit august, cu cerul încărcat de fulgere, tunete și nori, grăbit să răcorească pământul și florile, și copacii, și firul iarbii, să le redea viață, aducând ploaia mult așteptată. Au urmat alte multe zile de ploaie, chiar furtuni, grindină, care m-au ținut în casă, nu mi-am permis decât fugare ieșiri în ploaie, fără să mai observ ce se întâmplă de fapt în jurul meu. Ploile reci, vânturile reci și lipsa de soare m-au întristat, recunosc, ochii mi i-am îndreptat mai mult spre cer, a rugă, să alung norii, după săptămâni de ploaie, și nu am văzut cum, încet-încet, în jur natura prindea viață, reînverzind. Locurile arse, cu covorul lor galben, prăfuit, se transformaseră în adevărate oaze. Colțul ierbii a avut puterea să-și ridice capul din pârjoleala verii, țesând noi covoare verzi, mai verzi ca înainte, mai moi, strălucitoare, proaspăt spălate de ploile binefăcătoare. Natura a reînviat pentru noi. O minune!
De câteva zile nu mai plouă. Mă bucur că pot păși din nou pe acest covor viu. Desculță în iarbă! O bucurie păstrată încă din copilărie! Și, chiar ieri dimineața, când am ieșit la plimbare cu Hugo, am respirat mirosul acela de neuitat al ierbii cosite, al ierbii proaspăt tăiate, care învăluise parcul. Mireasma ierbii proaspăt tăiate ne-a învăluit încă de la primii pași făcuți în dimineața aceea. O altă minune care mi-a umplut sufletul de dorul de copilărie, care mi-a așternut sub pașii făcuți în iarba proaspăt tăiată amintirile copilăriei, peste care zburdam, pentru o clipă. savurând mirosul acela binecunoscut. Chiar și Hugo și-a regăsit firul de iarbă preferat, binefăcător, pe care-l adulmeca și-l mesteca încet.Toate acestea mi s-au alăturat și și-au dat mâna în sufletul meu, pornind călătoria gândurilor pe drumurile copilăriei… Prin ierburi necosite pline de plante medicinale… în tăvălit fericit pe covorul moale al ierbii, așa cum numai el știe să o facă. Ne-am bucurat împreună de minunata minune a naturii cu care am fost întâmpinați în acea dimineață, promițându-ne o zi deosebită, căci, se știe, ziua bună încă de dimineața se cunoaște….
Și, mai trebuie să recunosc că acum câteva zile în urmă am văzut o postare pe „Facebook”, făcută de o „prietenă f.b.”, foarte sensibilă la frumusețile naturii, care parcă mă invita să facem împreună o plimbare virtuală în lumea copiăriei ei. O plimbare în iarba verde, verde de-acasă, de la poalele munților din Țara Făgărașului, pe care am acceptat-o cu o mare bucurie și care mi-a retrezit dorul de copilăria mea când câmpul era plin cu căpițe de fân… „și ce bucurie era pe noi când dormeam în șopron”… stătea scris, rânduri ce însoțeau minunate imagini cu câmpiile verzi, la margine de pădure, spuzite de iarbă și flori, de la poalele Vistișoarei, a muntelui Viștea Mare, din Țara Făgărașului… Le priveam cu ochii plini de amintiri, amintiri din copilărie, adunate de pe dealurile satului meu natal, unde îmi petreceam mai toate vacanțele școlare. Și-așa m-am trezit într-o lume a viselor, a aducerilor aminte, poposind în iarba verde, colorată, plină de flori, pictată de Grigorescu în tabloul său Țărancă culcată în iarbă și chiar eu eram acolo, ascultând șoapta ierbii… Priviți tabloul și veți vedea că am dreptate, și lăsați-vă picioarele goale să meargă, ochiul să se minuneze, sufletul să tresalte pentru o clipă de visare…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
