Mi-aduc aminte cum, cu mulți, mulți ani în urmă, mama venise, pentru câteva luni, într-o vară, la mine, în Germania. Stăteam împreună în curtea casei și ascultam păsările, priveam apusul de soare, un soare trimis la culcare de adieri de vânt, ce-și fluturau aripile și prin grădina noastră, aducând cu ele miresmele ogoarelor din împrejurimi, răspândindu-le grațios în jurul nostru. Deodată mama îmi șoptește, de parcă ar fi dorit să-mi dezvăluie un secret, numai de ea știut: „Miroase a iarbă cosită, simt miros de grâu copt, ca în copilărie” și-a urmat o scurtă, adâncă tăcere. Ochii mamei pierzându-și clipirea pe îndepărtatele cărări ale copilăriei. Îndepărtate amintiri din copilăria ei care mai păstraseră de-a lungul anilor parfumul aducerilor-aminte, adunate în snopuri de grâu copt, cândva culese de mâinile ei. Mama povestea foarte rar despre copilăria ei, dar de astă dată i-am observat privirea plecată departe, undeva pe drumul copilăriei ei care o rechema și mă invitase de astă dată și pe mine să o însoțesc, respirând împreună mirosul de grâu copt. Eu nu știam cum miroase grâul copt! În copilăria mea îmi umpleam nările cu parfumul fânului, al ierbii proaspăt cosite, al urzicilor și a busuiocului… dar mama avea alte amintiri, tăcute amintiri, care o chemau acum și m-a luat și pe mine alături în călătoria aceea în timp. De neuitat! Așa am aflat secretul mirosului de grâu copt, pe care l-am respirat atunci alături de mama…
Și, după cum mă știu, plecând pe firul ierbii, găsesc, în Dicționarul simbolurilor florilor și al plantelor că iarba simbolizează subordonare, utilitate și mai departe aflu că mai există, pe lângă „iarba fiarelor”, „iarba pisicii”, „iarba rea” (despre care un proverb filipinez spune: „Iarba rea nu piere ușor” sau altundeva stă scris: „Ea nu trebuie culeasă, ci smulsă”…), dar și „iarba neagră” (Catluna vulgaris) care simbolizează la rândul ei noroc, protecție, admirație, singurătate. Mai există și „iarba fetei” (Chrysanthenum Parthenium), de fapt o floare care simbolizează doar… protecție. Și când mă gândesc cât de protectoare este iarba față de toate florile câmpului pe care le ocrotește în brațele ei verzi, îmi dau seama cât de adevărate sunt simbolurile ierbii din dicționarul amintit. Caut mai departe despre iarbă în „Wikipedia”unde stă scris: „Iarba este un termen generic pentru plantele monocotiledonate verzi, din familia Gramineelor. Iarba este compusă din plante de înălțime mică și care produc semințe și este folosită ca alimentație pentru animalele rumegătoare. Fiind decorativă, soiuri anumite de «graminee» care cresc foarte dese și de înălțimi mici sunt folosite sub denumirea de «gazon» pentru a acoperi spațiile verzi .Crește în zonele de câmpie, deal și munte”, o descriere, e drept, ceva mai lapidară, dar utilă. Bine de știut!
Când scriu aceste rânduri, parcă este un făcut, aud, de undeva de departe, acordurile unei melodii pe care îmi place mereu să o ascult, cântată de Tom Jones, Green, Green Grass of Home ca o chemare în lumea aceea pierdută în culisele vieții. O melodie care mă leagănă, fără să vreau, în verdele ierbii de acasă și mă face să mă simt din nou copil, din nou tânără, îndrăgostită poate… iar filmul Splendoare în iarbă” (Splendor in the Grass, film american, 1961) se alătură glasului lui Tom Jones, derulându-se sub privirea mea emoționată, completând momentul de nostalgie care m-a cuprins deodată. Și, cum tot am ajuns la momente nostalgice, versurile poetului Nichita Stănescu nu fac decât să mă îmbrățișeze pentru o clipă, să mă ajute să uit singurătatea: ”Dacă nu știi să recunoști iarba după verde /și apa după sete, /atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”(Sensibilitate). Dar eu știu!
Ajung, tot pe firul ierbii, și la câteva aforisme la care mă opresc, tocmai pentru a-mi însoți și completa propriile gânduri despre iarbă. Găsesc cum că iarba ar fi curcubeul îndrăgostiților. „Iarba este întotdeauna mai verde la ceilalți, până descoperi că este gazon artificial.” (Jacques Salome); „Iarba respiră frumos chiar și sub greutatea bocancilor”, „După iarbă, modestia este cea mai des călcată în picioare.” (Grigore Vieru). „Cu coasa morții nu se cosește niciodată iarba.” (Hasier Agirre). Iar Ioan Gură de Aur ne povățuiește: „Rugăciunea este o iarbă de vindecare și de folos, dar dacă nu știm unde se cade să o punem, nu vindecă boala noastră.” Și iarba este vindecătoare! Ea este atât de îngăduitoare încât se lasă călcată în picioare fără să scoată niciun geamăt, tăiată fără să piardă nicio lacrimă, arsă de soare fără să piardă speranța reînverzirii, supraviețuind, își lasă spinarea firului firav rupt și îndoit, și bătut de grindină, de vânturi puternice fără să se apere. Eu socotesc că roua este lacrima ierbii! Roua cu care ne întâmpină în diminețile cu soare. Ea plânge înăbușit, cu lacrimi de rouă, în nopțile când rămâne singură. Așa cred eu, și mai cred că se bucură de conviețuirea cu florile de câmp, că se lasă împodobită cu o mare bucurie, ca o mireasă a câmpurilor, de haina albă a margaretelor, dar și de galbenul păpădiei sau de roșul macilor și albastru albăstrelelor cu care este, desigur, prietenă. Așa, cu toate aceste gânduri, ce le port cu mine, încă de mic copil, mi-a devenit prietenă alături de copaci, de flori, de cer, de valul mării… Mi-e prietenă cu adevărat, așa cum și ea e prietenoasă cu toate buruienile, ciulinii plini de țepi, insectele, fluturii și toate viețuitoarele pe care le îngăduie alături de ea, trăind împreună. Iarba rămâne cu mine în toate plimbările mele în natură, bucurându-mi privirea, așternându-mi sub talpa piciorului covoare pline de flori, ce cheamă la hălăduială, la joaca gândurilor și a dorurilor. Uneori aud în liniștea serii șoapta ei de rămas bun, rămas bun de peste noapte. Dar ea rămâne mereu alături, ba chiar va rămâne cu mine și dincolo de drumul vieții ce îmi este hărăzit, acoperindu-mă ocrotitor, într-o veșnică tăcere…
Iarba e un dar dăruit nouă, cum a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță pe toată suprafața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor vietăților ce se mișcă pe pământ, care au în ele suflare de viață, le dau toată iarba verde spre hrană. Și a fost așa. Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte. Și a fost seară și a fost ziua a șasea.” (Facerea, 1.29 – 31).
Și poate tocmai de aceea, de mult timp am vrut să scriu despre iarbă și nu a trebuit mai întâi să trăiesc în deșert ca să-mi dau seama de adevărata frumusețe a ierbii…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
