Vara își strânge rochiile și le așază în dulapul cu levănțică. Din când în când se întoarce și mai aleargă un pic, cu un alai de surâsuri după ea. E 31 august. Plecăm și noi pe același drum, însoțiți de raze ușor caniculare. Trecem prin sate și pe lângă câmpuri, unele golite de grâu, altele cu floarea-soarelui atinsă de arșiță, așteptând culegătorii.
Am auzit că Siretul are delta lui. Și ne-am convins că așa este! N-ai zice că drumul pietruit, desprins din drumul național care duce spre Vaslui, pierdut în pădurea de la piciorul podului de peste râu, e călăuza noastră spre un tărâm de relaxare care încheie nasturii verii la piept: Zaga Zaga sau Delta Siretului. Nu trebuie să fii neapărat pescar ca să adori lacul de o sclipire fermecătoare. Sălciile s-au trezit de mult, când zorii șlefuiau oglinda zilei. Unele își spală veșmintele, altele, mai harnice, le-au întins deja la soare.
Peste brațele Siretului trec poduri de lemn. Liniștea s-a ascuns în cămașa timpului și e blândă. Din când în când se alintă, asemenea unor copii pe care părinții i-au adus aici prima oară, ca și noi de altfel. Căsuțele plutitoare ori cele cu terasă și ponton, cu trestii la poartă și bărci la mal, întregesc un decor mirific. Nu poți rezista cherhanalei de pe apă. Apoi zărești tiroliana prin pădurea care adăpostește, puțin mai încolo, ferma de animale. În dreapta aleii e locul de joacă pentru copii și plaja. Din loc în loc, afișele anunță spectacole de week-end și ți se pare că ai nimerit aici ca o săgeată în pieptul unui uriaș bun, imediat ce te-ai înscris la tir.
Noaptea se lasă ca o perdea răcoroasă, care devine balerină și se înfășoară cu grație pe fiecare obiect. Mi-e dragă întrecerea dintre greieri și broaște, mi-e drag cântecul acesta care vine din adâncuri și se pierde la fel. Pagina de astăzi e tot atât de verde ca gândurile care se așază pe un solfegiu și nu vor să adoarmă decât pe semiluna de la fereastra cerului. Mâine le voi încuia într-un seif de suflet.
Am scris jurnalul sfârșitului de vară și m-am semnat. Apoi l-am așezat într-un rucsac din barca îmbrăcată cu stuf. Zorii începutului de toamnă l-au găsit acolo, l-au binecuvântat și l-au făcut cavalerul anotimpului cromatic, la fel de grațios ca sora lui, vara, care-și ridicase poalele și plecase, desculță, la vale, pe brațul Siretului.
Să servești cafeaua ca un rege pe marginea lacului e ca și cum ai sărbători întâlnirea cu cineva drag. Nu te poți păcăli că treci printr-un vis decât dacă nu știi să amesteci culorile. Ai în suflet șevaletul, așadar poți picta în voie. Nimeni n-o să te întrebe vreodată de ce ai mutat malul mai încolo. Ca să se scalde soarele. Ca să vezi peștii jucându-se și să le înțelegi tainele. Chiar dacă singurătatea se pregătește să-și ridice casa pentru vreme rea. Mă fac că n-o văd, e urâtă și, în fața noastră, timidă.
La aproximativ 70 de kilometri se află Rezervația Cheile Tișiței, adică muntele, bătrânul care adoră să fie fotografiat și se lasă răsfățat de vizitatorii dornici de a respira prin plămânii lui. Sigur apreciază dorința noastră de a ajunge la el, chiar dacă suntem doar niște gâze care-și caută zborul fie și numai pentru o zi. E voinic și stăpân. Pădurile îi cad în brațe, îndrăgostite. Sunt miresele lui, mirese credincioase care n-ar da pentru nimic în lume pământul stâncos în care s-au trezit adânci și misterioase. Nici izvoarele prin care trimit lumii vești din inima lor. Fiindcă aici viața înseamnă trăinicie.
Se trezise de câteva ore bune și se întindea odată cu soarele care împletea crengi de stejar, fagi și aluni, formând pe poteci pete jucăușe. Am călcat peste ele ca pe un tezaur de lumini și umbre. Curând nervurile frunzelor se vor încreți și vor semăna ca o mână îmbătrânită. Până atunci însă împodobesc nesfârșirea. Dincolo de ele, cerul stă la taifas cu sălbăticiile. Oricât de fricos ai fi, curiozitatea devine ghidul care cunoaște bine relieful. Îl urmezi în pofida faptului că din loc în loc stă scris că animalele codrilor nu dorm tot timpul. Brrr, n-aș vrea să le vedem, nici măcar departe!
Printre creste coboară un pârâu, cu trena plină de spumă. Îi poți încerca răcoarea, dacă ești familiarizat cu urcușul. Apa e limpede. Mușchiul mângâiat de undele repezi îmbracă pietrele desprinse din pereții stâncoși. Cine știe câte veacuri își vor fi spart existența aici, cine știe câte mii de pași vor fi căutat bucuria astăzi a noastră, mâine a altor generații dornice de călătorie?! E un medicament de care ai putea deveni dependent. Dacă mai adaugi și păsările cuibărite prin tufișuri, unele dregându-și glasul, altele zburătăcind de ici-colo, cu siguranță te-ai rupt de iureșul cotidian. Nici pe departe nu-ți mai vine în minte aglomerația în care te rătăcești de tine și alegi să dai timpului inima de astăzi, s-o umple de liniște.
Și ca dintr-o oglindă uriașă, puțin mai la vale, pârâul se sparge într-o cascadă veselă – Cascada Putnei. E vedeta primei zile de septembrie, admirată de zeci de turiști și fotografiată în toată splendoarea ei, sărutând zidurile stâncoase ale altui munte. De aici va fi plecat spre ochii lumii, purtându-și dorul înlăcrimat de la cingătoarea uriașului până în pletele câmpiei despre care vom vorbi într-un alt episod.
Încă mai simt mirosul ghindelor pregătite să le servească masa viețuitoarelor pădurii. Se vor așterne pe potecile străbătute de noi și se vor lăsa pradă vântului. Și ne vor aminti că dincolo de creste, cântă, cu acorduri răgușite, o vioară. De rămas-bun.
1 septembrie 2019
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
