De vorbă cu Emil Boroghină: „Avatarurile Teatrului de poezie” – interviu realizat de Mariana Ciolan

103
Emil Boroghină

rubrica interviu leviathanEmil Boroghină, născut pe 23 ianuarie 1940, la Corabia, s-a format la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, promoția 1963. Din același an a fost angajat ca actor la Teatrul Național din Craiova. Sub directoratul său (1988–2000), teatrul s-a impus în elita mondială a artelor spectacolului de pe toate continentele, iar Festivalul  Shakespeare pe care l-a fondat în 1994 a devenit la rândul lui unul dintre cele mai apreciate de acest gen la nivel internațional. Pentru aceste performanțe profesionale care au contribuit la prestigiul teatrului românesc în lume, breasla și instituții culturale importante l-au răsplătit cu înalte și onorante distincții. Între acestea, Premiul UNITER, Premiul Academiei Române, Premiul British Council pentru cel mai bun manager și foarte multe altele. Doi președinți ai Românei i-au conferit ordinul național „Serviciul credincios”. În ultimul deceniu, Emil Boroghină realizează adevărate recorduri artistice prin recitalurile din lirica română și universală, pe care le alcătuiește personal și le prezintă cu rară dăruire în țară și peste hotare. Sunt trepte meritorii pentru a-și vedea împlinit un ideal  al domniei sale: înființarea unui teatru de poezie.

Acesta s-a născut de curând, se numește Teatrul Poesis și reprezintă un Program comun al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova și al Teatrului „Nottara” din București. Este inițiat de actorul Emil Boroghină și susținut de managerii celor două instituții teatrale: Alexandru Boureanu și Marinela Țepuș, și de Vlad Drăgulescu, directorul artistic al teatrului craiovean. Demers unic în peisajul cultural românesc, Teatrul Poesis a fost lansat prin dubla premieră, pe 25 septembrie, la Craiova, și pe 30 septembrie 2020, la București, cu spectacolul-recital intitulat Cântarea cântărilor.

Mariana Ciolan: Domnule Emil Boroghină, cred că, după Festivalul Shakespeare de la Craiova,   visul dumneavoastră cel mai mare a fost acela de a înființa un teatru de poezie. De fapt, cum a venit această dorință ?

Emil Boroghină: Trebuie să vă mărturisesc că acesta este cel mai vechi gând al meu de teatru. În vremea aceea, sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70, nu credeam eu că mă voi afla în situația de a fonda un festival românesc de importanța Festivalului Shakespeare. După cum nici nu credeam că voi ajunge directorul Teatrului Național din Craiova, teatru fanion pentru cultura Olteniei, dar și pentru cultura românească. În 1973, am creat Studioul de poezie și teatru, găzduit de Teatrul de păpuși, al cărui director era regizorul Horia Davidescu. Și domnia sa, și pictorul-scenograf Eustațiu Gregorian, dar și artiști păpușari, ca doamna Alexandrina Davidescu, mă îndrăgiseră. Elanurile mele juvenile îi impresionaseră pe unii dintre cei care vedeau în mine o combustie care îmi era proprie. Altora le producea doar un zâmbet ironic ideea unui teatru de poezie. Nu înțelegeau acea nebunie frumoasă. Încă de când am ieșit de pe băncile Institutului de teatru visam să realizez și niște spectacole de poezie.

M. C.: Și a apărut acest Studio de teatru și poezie  la Teatrul de păpuși care pe vremea aceea era într-o clădire peste drum de Teatrul Național, pe str. Al. I. Cuza…

E. B.: Da, și  cele două teatre făceau parte din același sindicat. O primă împlinire a visului meu a venit destul de repede, în acel mediu favorabil de la Teatrul de păpuși: un spectacol de poezie populară intitulat Vârstele omului. Cu el am inaugurat Studioul. Era un spectacol în două părți, în prima, treceam prin toate vârstele omului, alcătuisem un scenariu la care cred că am lucrat vreo șapte ani de zile, culegând toate bijuteriile din marile culegeri de poezie populară, de la Alecsandri, Eminescu, Grigore Tocilescu, G. Dem Teodorescu, Tache Papahagi, Ovid Densusianu… Scenariul era o trecere prin viața omului, de la naștere până la moarte, de la răsărit la apus, un punct important fiind amiaza, care corespundea nunții. Îl alăcuisem pe o simetrie perfectă. Munca a fost enormă, dar de o plăcere nespusă. Dintr-un material mult, mult mai bogat, am făcut acel scenariu de aproape o oră. În partea a doua, pe scenă apăreau trei actrițe, Mihaela Arsenescu, Leni Pințea, Leni Gheorghiu, și o liceană, azi cunoscuta poetă Carmen Firan. Ele recitau Miorița, Ciobănașul, Toma Alimoș și Meșterul Manole. Era acolo o idee pe care mi-o sugerase  scriitorul I. D. Sîrbu, la acea vreme, secretarul literar al Teatrului Național din Craiova.

M. C.: V-ați bucurat așadar de sprijin și sub cupola Naționalului unde erați angajat ca actor.

E. B.: Sigur. Dl. I. D. Sârbu mi-a recomandat o carte nu de mult apărută, Viziunea lumii în poezia noastră populară de Liviu Rusu. În acea carte, o idee majoră este că trecerea de la omul contemplativ din Miorița, la omul activ din Toma Alimoș și la omul creativ din Meșterul Manole reprezintă sinteza marilor aspirații ale umanității. Deci această a doua parte făcea trimitere la vârstele umanității.

M. C.: Cât ați jucat acel spectacol?

E. B.: Am dat două-trei reprezentații, dar au avut mare succes. Și sunt mărturii în acest sens. A avut generozitatea să-mi imprime muzica Gheorghe Zamfir. Ne cunoscusem întâmplător, în studenție, era bun prieten și coleg la Conservator cu un prieten al meu de la Corabia. Pentru partea a doua, a baladelor, cânta chiar el la nai. Pentru prima parte, am mai folosit doi soliști care obținuseră, la prima etapă a Festivalului „Maria Tănase”, premiul I, Gheorghe Roșoga și Mariana Bălănescu. Muzica lor nu era cu cuvânt, era doar o hăulită prelungă, de un efect extraodinar, într-un acord minunat chiar cu acele versuri de la care plecasem: „Mă plătiți cu cântecul/ Ca lupul cu urletul”. Se auzeau când melodii mai calde, când melodii dramatice, după stările omului din versurile spuse de mine.

M. C.: Este în mare același scenariu care stă la baza recitalului dvs. cunoscut acum cu titlul Cântecul vârstelor. Cu tot succesul și rafinamentul acelui spectacol, cu tot sprijinul primit nu exista încă instutuția numită Teatru de poezie. Ce s-a mai întreprins pentru crearea lui?

E. B.: În 1978, mi-a revenit dorința de a redeschide un asemenea teatru. I-am vorbit  maestrului Radu Beligan despre gândurile mele. Lucram la trei scenarii în același timp, care erau incursiuni în marea literartură a lumii, știam chiar că primul spectacol trebuia să se cheme Căutătorii de adevăr, era o evocare a marilor modele umane, Ghilgameș, Prometeu, Oedip, Ulisse, Perceval, Hamlet, Don Quijote, Faust, Ivan Karamazov… Păstrez acest scenariu.

M. C.: Și sigur i-a venit abia acum timpul unei împliniri… Îl vedem în programul tipărit al Teatrului Poesis, ca titlu „în perspectivă”. Dar până să ne oferiți amănunte despre el, v-aș ruga să revenim la anul 1978…

E. B.: Al doilea scenariu era Cuplurile marilor iubiri, porneam de la Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda, săream așa peste timp, Romeo și Julieta, și ajungeam la celebrul Love Story, care era un film la modă atunci, iar cel de-al treilea era dedicat Marilor prietenii: Ghilgameș și Enkidu, Oreste – Palade, Achile – Patrocle, Hamlet – Horațio, Vlaicu – Român Gruie. Voiam să le vorbesc tinerilor despre marii titani ai culturii universale. Maestrul Beligan, care în 1978 deschidea Sala Atelier, m-a invitat să pun acolo în practică aceste gânduri ale mele.

M. C.: Adică să veniți la București ca să vă ocupați de spectacole de poezie în Teatrul Național pe care maestrul Beligan îl conducea din 1969. De ce nu s-a întâmplat așa?

E. B.: Eu aveam niște responsabilități în marile spectacole care s-au realizat în acea vreme, în Craiova, unele de mari proporții, pe stadioane, și de care nu mi-e rușine. Forurile de conducere nu au vrut să-mi dea drumul. Dar, aici la Craiova, mi-au construit o sală. Este vorba de studioul de azi din Teatrul Național. Viorel Penișoară-Stegaru, pictorul-scenograf al teatrului, a făcut schița acelui studio T-94, pe care l-am inaugurat în 2 mai 1978, cu un spectacol de poezie oltenească. Era realizat în colaborare cu uniunea tineretului, așa încât tinerii iubitori de poezie din tot orașul aproape că se mutaseră în teatru. Asta nu i-a convenit directorului Dincă, un om pe care îl respect foarte mult. Tot atunci am făcut și recitalul Shakespeare, dar l-am dat o singură dată la Teatrul de păpuși. Pentru că în acest ultim recital erau adevăruri cutremurătoare despre om, am fost sfătuit de către un colonel de securitate care răspundea de teatrul nostru să le scot. Am refuzat. Acele lucruri țineau de rațiunea pentru care alcătuisem acel scenariu. Am refuzat și a rămas acel spectacol pentru care lucrasem unsprezece ani cu o singură reprezentație.

M. C.: Din fericire, și acela, cu titlul Lumea-i un teatru, noi suntem actorii, a intrat în „repertoriul” Emil Boroghină după ce nu ați mai fost directorul teatrului și ați avut mai mult timp pentru dvs. și s-a ivit oportunitatea de a prezenta recitalurile proprii și în țară și peste hotare.

E. B.: Atâtea satisfacții artistice am avut de pe urma directoratului, de care mă îngrozisem… La început, aș fi vrut să fug și speram să dureze un an sau doi. Atâtea satisfacții artistice am avut împreună cu colegii mei în spectacole, apoi cu Festivalul Shakespeare, încât mi-am zis că probabil acesta a fost destinul meu: să nu mă realizez ca actor, ci ca om de teatru, ca director de teatru și de festival. Nu este locul să le reamintesc aici, toate sunt adevăruri incontestabile în lumea teatrală ca axiomele în matematică.

M. C.: Dar, de mai bine de zece ani, iată-vă ca „menestrel” modern neobosit, cu poeții noștri și cu poeții lumii „în tolbă”, pe toate meridianele, pe trei continente, în spații culturale binecuvântate, la mari festivaluri, ca odinioară alături de trupa craioveană. Ați acumulat un palmares care, cu siguranță, vă propulsează și pe acest domeniu al artei rostirii la cote demne de cartea recordurilor, iar performanțele nu doar că justifică dorința dvs. de a  vedea înființat  teatrul de poezie, dar o și legitimează pe deplin. Cum v-ați decis să porniți la această nouă aventură pe cont propriu ?

E. B.: Începutul este legat de o întâmplare. Am fost invitat la Casa de cultură belgo-română din Bruxelles cu recitalul Vârstele omului. Directoarea, pe când era studentă a Universității din Craiova, îl văzuse. Și, fiind acolo, la Bruxelles, o manifestare multinațională, a avut inspirația să mă invite pe mine cu acel recital din 1973. Vă dați seama că am fost nevoit să îl reiau de unul singur, fără colegele mele, adaptând și preluîndu-le partea lor. A fost un mare succes. Țin minte că printre spectatori se afla și doamna Mira Iosif, reputatul critic teatral, stabilită în Belgia. Era în 21 noiembrie 2011. Apoi, anul următor, pentru că se instituise Ziua Culturii Naționale de ziua de naștere a poetului Mihai Eminescu și văzând eu că Teatrul Național din Craiova nu avea nimic în program care să marcheze acea zi, i-am propus directorului de atunci, Mircea Cornișteanu, să reiau un recital al meu din lirica eminesciană, pe care îl făcusem cu mult înainte în colaborare cu corul și orchestra Filarmonicii „Oltenia” și să îl prezint și pe acesta tot singur pe scenă. După aceea, pe timpul Festivalului Shakespeare de la Craiova, am reluat și recitalul inspirat din dramaturgia și din sonetele marelui Will. L-au văzut directorii festivalurilor Shakespare din Europa, m-au invitat la festivalurile lor, la Erevan, la Gyula, la Gdansk.

M. C.: S-a redeșteptat crescând năzuința dvs. adormită pentru atâta vreme…

E. B.: Da, muza… adormită… Și totodată s-a născut dorința de a cutreiera lumea cu spectacolele de poezie.

M. C.: Ați reluat și alte scenarii gândite de dvs., și așa se face că vedem recitaluri precum Recitindu-l pe Eminescu – La steaua care-a răsărit sau Dragoste din dragoste răsare, în care stihurile poetului național se împleteau cu versuri semnate de Dante, Petrarca, Michelangelo, Ronsard, Shakespeare, ultimul, prezentat în 2015, de Ziua Mondială a Poeziei la Craiova. Și nu numai acestea.

E. B.: Întotdeauna am fost pasionat de poezia patriotică românească și am alcătuit, de-a lungul anilor, scenarii pe care le-am păstrat integral. Am renunțat însă la versuri care se refereau tendențios la anii comunismului, dar tot ce însemna referire la istoria noastră am păstrat, ca să arăt că la acele vremuri se făceau lucruri emoționante de mare calitate. Slăviți-i pe-ai noștri eroi – Treptele Unirii a fost prezentat la Congresul Spiritualității Românești de la Alba Iulia, apoi pe 1 Decembrie 2018, la Teatrul „Nottara”, după două zile la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, iar apoi, spre a cinsti marea sărbătoare a neamului românesc, cu sprijinul Instititului Cultural Român și al ambasadelor României, l-am înfățișat la Paris, Bruxelles, Haga, Viena, Chișinău, Cahul, Bălți, Ierusalim. De asemenea, l-am prezentat în mai multe orașe din țara noastră, la diferite festivaluri teatrale. Un alt recital, în cadrul proiectului „Glasurile patriei – Glasurile istoriei – Glasurile poeziei”, intitulat Sunt suflet în sufletul neamului meu/Limba română e patria mea, pune în lumină vocea poetului, a poetului dintotdeauna, prin cele 54 de fragmente de poezie patriotică, și este dedicat în egală măsură artistului și responsabilității lui față de lume și de limba română.

M. C.: Un alt recital, bazat pe scrierile lui Ovidiu, este, însă, rodul căutărilor dvs. mai noi pe tărâmul liricii și în domeniul culturii naționale. Cum s-a născut acesta?

E. B.: Ovidiu – Tristele și Ponticele este un recital cu totul și cu totul nou, în care  valorificam totuși gânduri ale mele mai vechi. Nu îndrăznisem până atunci să mă apropii foarte tare de acest mare poet. Dar în 2017, când s-au împlinit două mii de ani de la moartea lui Ovidiu pe pîmânt românesc, am revenit la acele preocupări ale mele de mai demult și am alcătuit un scenariu numai din Tristele și Ponticele. Este acolo experiența lui Ovidiu la Tomis și cuprinde niște referiri senzaționale despre strămoșii noștri geto-daci, despre obiceiurile lor, despre viața lor de zi cu zi. Ovidiu, care la început hulea aceste tărâmuri, în primul rând din cauza frigului cu care nu era obișnuit, a ajuns să le iubească, să declare în final că îi iubește pe tomitani. Nu o povestesc alții. O spune el. Unele versuri sunt o veritabilă declarație de dragoste. Mai mult, există o destăinuire a lui Ovidiu că a scris un poem în limba getă și că l-a citit geților. Alături de  recitalul Shakespeare, acesta a fost unul dintre cele mai apropiate recitaluri de sufletul meu.

M. C.: Să reamintim, este un proiect susținut de ICR, coproducție a Teatrului Național „Marin Sorescu”, Teatrului „Nottara”, Teatrului de Stat din Constanța, oraș unde a fost văzut în Festivalul „Miturile cetății” din acel an comemorativ, dar trebuie spus că tot atunci ați susținut recitalul și la Sulmona, de unde, în Roma antică, pleca Ovidiu în exil, apoi la Accademia di Roma, la Centrul Mondial al Poeziei „Giacomo Leopardi” de la Recanati și nu numai acolo. Ovidiu – Tristele și Ponticele este nu doar un spectacol nou, dar și unul în care vă apropiați colaborarea artistică a regizoarei Alina Hiristea.

E. B.: Am creat împreună cu ea și spectacolul De la Ovidiu la Eminescu, un spectacol cu proiecții simultane în mai multe limbi romanice, în engleză și germană, pe care l-am înfățișat de Ziua Culturii Naționale, în 2019, la Teatrul „Nottara”, sub genericul „Limba latină – prima instituție a Europei”, dar și în mai multe locuri din țară, în cadrul Sezonului România – Franța ori cu alte prilejuri.

M. C.: Așadar, domnule Emil Boroghină, se împlinesc nouă ani de când vă dedicați nu doar Festivalului Shakespeare, dar și acestei pasiuni care privește spectacolul de poezie. Și ați adunat nouă spectacole cu care ați colindat lumea, ultimul – o  premieră foarte recentă: Cântarea cântărilor. Aceasta nu este doar cel mai nou spectacol al dumneavoastră, el este actul de naștere al Teatrului Poesis. În sfârșit, în peisajul cultural de la noi, se naște un teatru de poezie!

E. B.: Plănuisem să inaugurăm Teatrul Poesis, pe 21 martie, la Craiova, de Ziua Internațională a Poeziei, și pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, la București. Dar pandemia de corona virus ne-a determinat să amânăm această bucurie a mea și a iubitorilor de poezie. Este bine că, iată, s-a putut lansa acum acest program comun al Teatrului Național din Craiova și al Teatrului „Nottara”. Cântarea cântărilor, poemul biblic, text fundamental al culturii umanității, este unul dintre cele mai gingașe și mai mișcătoare imnuri închinate iubirii și  bucuriei vieții și are profunde înțelesuri simbolice. El constituie prima parte a acestui recital. În a doua parte, am ales sonete care evocă dragostea la senectute, scrise de Dante, Petrarca, Michelangelo, Shakespeare… Asta îmi permite să mă joc cu o voluptate rară cu aceste poeme spre a pune în lumină o idee care le străbate, anume că dragostea e mai puternică decât moartea.

M. C.: Vorbiți-ne despre colaborarea  Teatrului „Nottara” la programul Teatrul Poesis. .

E. B.: Am fost foarte bine primit în acest teatru, de la Repan până la portar, spre a nu mai vorbi de doamna Marinela Țepuș, și mă simt foarte bine în acest teatru. Toți mă primesc cu atâta căldură și cu atâta respect încât nu poți să nu fii mișcat. Și pe urmă, acolo au fost doi dintre marii recitatori români, actorii George Vraca și Ludovic Antal, au fost trei dintre marii actori români din ultimii șaizeci de ani, George Constantin, Ștefan Iordache, Horațiu Mălăele. Am avut motive foarte serioase să aleg acest loc. Teatrul Poesis este deocamdată un program. Sper să se găsească o clădire pentru un teatru de poezie instituționalizat.

M. C.: Se întâmplă asta în multe locuri. Amintesc doar Maison de la Poésie, înființată în 1983 și subvenționată de municipalitatea Parisului. În așteptarea instituționalizării Teatrului Poesis, domnule Emil Boroghină, vă urmăriți cu aceeași perseverență pilduitoare pasiunea dvs. arzătoare. Aflăm că, la anul, doriți să scoateți încă un spectacol, al zecelea care va fi în repertoriul Teatrului Poesis! Despre ce este vorba?

E. B.: Ultimul mare proiect este Divina Commedia. Este o aventură extraordinară! Nu credeam că mă voi apuca vreodată de el, dar având experiența cu recitalurile din Ovidiu, m-am hotărât. Recitasem din Dante. La Conferințele Teatrului Național organizate și patronate de I. D. Sîrbu, prin anii ’66–’67, recitasem din Cartea I, în traducerea lui Eusebiu Camilar. Acum, recitalul care se va numi Călătoria lui Dante este construit pe extraordinara versiune a lui Gellu Naum. Am învățat o oră și jumătate din Ovidiu, de la cap la coadă. Așa am făcut și cu Divina Commedia. Toate scenariile recitalurilor mele de până acum reprezintă zbaterile personale, dar, aici, pentru prima dată, am scris scenariul în colaborare cu regizoarea Alina Hiristea. Spectacolul este gândit ca un omagiu la împlinirea celor 700 de ani de la moartea lui Dante, petrecută pe 14 septembrie 1321.

M. C.: Și tot în programul Teatrului Poesis, vedem un alt titlu „în pregătire”: Căutătorii de adevăr. Ce putem ști deja despre el?

E. B.: Dorim să facem acest spectacol fascinant despre titanii culturii universale, dar și aici scenariul este în colaborare cu Alina Hiristea. Așa cum am vrut să plec de la direcția Naționalului în plină aureolă a teatrului, cum se spune, așa cum mă retrag de la direcția Festivalului Shakespeare, rămânând doar cu titlul onorific de director fondator, alături de colegii mei Vlad Drăgulescu și Ilarian Ștefănescu, și la Teatrul Poesis, voi fi fondatorul, de direcția artistică urmând să se ocupe regizoarea Alina Hiristea, iar de cea literară, poetul Nicolae Coande, secretarul literar al Naționalul craiovean.

M. C.: Vă dorim mult succes tuturor!

Arhiva rubricii Interviurile Leviathan 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.