Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Toate aceste elemente semnalate sunt tot atâţia factori de delegitimare a legii, de distrugere a încrederii populare în puterea şi influenţa ei, în corectitudinea şi dezinteresarea actului de justiţie. Fenomene ca evaziunea fiscală, furtul în forme mai mult sau mai puţin grave, înşelăciunea, falsul, distrugerile de industrii dar şi de ecosisteme au fost de o amploare socialmente insuportabilă. Şi în nici un caz nu ne putem ghida după statisticile poliţieneşti pentru că acestea sunt, de departe, minimale şi minimalizate.
În acelaşi timp, probabil că, în România acestor ani, s-a atins nivelul record în indiferenţa faţă de lege a instituţiilor chemate să o apere şi să o aplice. Din cauza veniturilor mici, sub limita unui trai demn, dar şi a ispitelor generate de diversele comparaţii pe care inevitabil oamenii le fac, a prăbuşirii moralei publice şi eliminării oricăror limite în faţa oportunismului, prea mulţi lucrători în acest domeniu îşi negociază atribuţiile atât cu superiorii ierarhici, cât – şi mai ales – cu petenţii şi chiar cu prezumtivii infractori. Sunt semnalate tot mai multe cazuri de complicitate şi chiar asociere a unor poliţişti sau magistraţi cu crima organizată. Am putea vorbi despre o adevărată degringoladă în orientările valorice sau morale ale acestora.
Deşi am avea nenumărate indicii că, în ţara noastră, legea a fost mereu slabă, au existat mereu mijloace compensatorii, ca influenţa familiei tradiţionale, a credinţei şi a clerului, a comunităţilor consolidate, atât de puternice încât a „avea probleme cu legea” constituia un stigmat moral, dacă nu şi social. Astăzi asemenea lucruri sunt percepute ca normale, ba chiar lăudabile, obişnuinţa s-a instalat ca o forţă recesivă cu efecte anomice şi antisociale.
Intervenţia socială şi politică, complexă şi întemeiată pe o metodologie îndelung probată în ţările europene dezvoltate, la care mulţi se uită cu invidie, dar nu ţintesc decât să se împărtăşească din bogăţia lor, uitând adevărurile elementare, transmise lor din generaţie în generaţie şi nu fac nimic temeinic pentru a dobândi ei înşişi, într-o ţară plină de posibilităţi, propria bogăţie.
Dar exact în momentul în care nucleele sănătoase şi profesionalizate din instituţiile statului ar avea nevoie de un sprijin în încercarea lor de a instaura legalitatea deplină, constatăm deturnarea acestora de la interesul public spre interesul privat clientelar sau spre interesul personal al celor angajaţi în activitatea lor. Se poate observa o tendinţă anomică de a lua în proprietate personală funcţii publice şi a le valorifica în interese proprii, din nefericire chiar cu rezultate.
De altfel există o confuzie evidentă între interesul public şi cel privat în toate domeniile sociale; conflictul de interese este definit ambiguu, inclusiv în domeniul juridic, iar activităţile publice sunt scoase în mod artificial din sfera moralei. Cea mai frecventă apărare a celor acuzaţi de conflict de interese este încercarea de nega încălcarea vreunei norme juridice şi transformarea eventualei abateri într-o problemă morală generată de slăbiciuni umane unanim tolerate.
Conflictul de interese este poate unul dintre cele mai semnificative exemple de intersecţie inevitabilă a normei juridice cu norma morală. A încerca să le separi înseamnă pur şi simplu a distruge sensul şi conţinutul normei juridice. Ceea ce este ciudat constituie faptul că mulţi au succes în atari întreprinderi, adesea inclusiv cu sprijinul mass-media. Astfel confuzia se adânceşte şi norma, fie ea juridică sau morală, slăbeşte.
Deturnarea instituţiilor de la interesul public este un simptom grav al unei maladii de sistem. Statul însuşi este afectat în esenţa sa: rolul său de arbitru echidistant şi neutru devine nul, iar balanţa se înclină de partea forţelor de eroziune economică şi socială.
Apare rapid o reacţie socială de mare pericol: statul este perceput ca un instrument în mâinile unei mafii, statul însuşi este considerat un infractor. Şi devin inutile argumentele teoreticienilor că statul nu poate fi infractor pentru că este o entitate abstractă, întrucât ignoră percepţia oamenilor care nu este în nici un caz abstractă.
Ei ignoră, interesat sau nu, faptul că adeseori percepţia poate influenţa într-atât realitatea încât se confundă cu aceasta. Interesantă şi revelatoare este în acest sens o sintagmă preluată din mediile civice şi lansată în campanii electorale de Partidul Democrat Liberal – ”sistemul ticăloşit”, cu referire în special la caracterul actual al statului. Preluată sau poate chiar produsă, este mai puţin important, de mass-media, a fost rapid transformată într-un poncif. Şi ca orice poncif a căzut în desuetudine. Ar fi însă de făcut aici cel puţin două observaţii.
Mai întâi această sintagmă pare să fi avut un singur rost: să sugereze că sistemul a fost ”ticăloşit” de adversarii politici şi deci este necesară o schimbare a lui. În subtext, foarte mulţi au citit o schimbare a partidului de guvernământ şi deci sintagma a avut succes electoral. În tradiţia campaniilor electorale de la noi, am putea crede că acesta a fost singurul scop urmărit.
În al doilea rând, o dată ajuns la putere, partidul în cauză a uitat destul de repede sloganul respectiv, iar succesiunea evenimentelor politice şi nu numai i-a îndreptăţit pe unii să considere că sistemul… s-a ticăloşit şi mai mult. Într-un târziu, s-a propus, ca răspuns, modificarea Constituţiei şi reorganizarea teritorială a ţării într-o intenţie de reformă a statului. Propunerile însă par încropite şi sunt acut controversate, iar şansa lor de a fi puse în operă este redusă, ca să nu mai spunem că chiar cuvântul reformă este abuziv pentru nişte măsuri fără anvergură şi temeinicie şi cumva inoportune. Se va ajunge probabil din nou la demonetizarea unei idei (mai degrabă imagini) utile, în bunul obicei al clasei politice actuale.
Căutările sterile, eşecurile repetate, rezultatele nerelevante şi întâmplătoare, dar mai ales efectele perverse pe care le produc existenţa şi acţiunea clasei politice actuale, ca şi modelele pe care le promovează au provocat una dintre cele mai agresiv/distructive reacţii de jos, pe care am putea să o numim nonconformism vulgar.
Este vorba despre o reacţie a grupurilor formate din oameni cu o educaţie precară, fără o formare profesională distinctă, clientela vechii ”bişniţe”, sclavi ai unui oportunism moral fără graniţe care a apărut şi s-a cristalizat în perioada interregnum dintre cele două regimuri, comunist şi postcomunist, şi care se întinde, ori cât de paradoxal ar părea, la toate vârstele, toate profesiunile, toate mediile sociale.
O asemenea reacţie socială, de anvergură, a fost stimulată de vidarea morală a comportamentului social dominant. Normele morale izvorâte din valori proclamate şi falsificate de vechiul regim au fost aruncate, într-o bună tradiţie comunistă, la ”coşul de gunoi” al istoriei, cele tradiţionale au slăbit din cauza destrămării comunităţilor rurale viabile, iar norme reînnoite, din nou credibile, tranziţia nu a reuşit să ofere.
Mulţi oameni au migrat nu numai dincolo de frontierele teritoriale, ci şi peste frontierele stabilite de o morală considerată vetustă din cauza asocierii ei formale cu o societate represivă, căutând o ”libertate” totală (adică în afara oricărei responsabilități) şi căzând într-o derivă morală a unei vieţi fără muncă şi fără consistenţă familială. S-au înregimentat astfel rapid în oastea de strânsură a politicienilor hibrizi şi constituie cel mai mare risc al aşa numitei perioade de tranziţie.
Libertatea este cea mai valoroasă monedă, dar nu prea mulți țin seama că pe revers scrie responsabilitate.
Stârnită de valurile ludice ale liderului unui partid hibrid – Partidul România Mare – hrănită din lipsa de perspectivă cronică din societatea românească, întreţinută de politicile impotente care s-au derulat la guvernare şi mobilizată integral sub drapelul unui hârşit lup de mare – Traian Băsescu –, această armată ocupă astăzi o poziţie strategică. Este cea care a decis alegeri prezidenţiale şi constituie în continuare speranţa de supravieţuire a unei politici profund antipopulare, făţiş spoliatoare şi din păcate tot atât de ineficiente a unor guverne de un diletantism didactic, dar ambiţioase şi chiar cutezătoare în acţiunile lor vecine cu inconştienţa.
Oricât ar părea de paradoxal, un asemenea comportament politic este cel mai apropiat de aspiraţiile şi preferinţele acestui grup social hibrid care se va resorbi totuşi treptat în procesele de stratificare normale. Până atunci însă acesta constituie un suport social pentru realizarea unei ”democraţii eficiente”, adică, în fapt, pentru renaşterea voluntarismului totalitar, de tristă amintire, într-o ţară în care asigurarea unei vieţi normale, după standardele europene, pare încă o himeră.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 5 iunie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
