”Delicatețea vârstei” de Tudor Sicomaș

203
cronica literara leviathan

cronica literara leviathan.ro logoUn roman bine scris este un roman pe care nu-l poți lăsa din mâna orice alte ispite ar exista în jur. Este, de asemenea, un roman în care simți nevoia să te afunzi și să te lași pradă universului său, fără a fi deranjat de nimic din lumea exterioară. Nu întâlnesc foarte des asemenea cărți. De fapt, le pot număra pe degetele de la mâini. Dar iată că cea mai recentă lectură a mea se poate adăuga acestor rare oportunități. Fredrik Backman este cel care mi-a prilejuit întâlnirea cu cea mai cunoscută și apreciată operă literară a sa, ”Un bărbat pe nume Ove”. O adevărată capodoperă a literaturii nordice și universale contemporane. Un roman ce se citește pe nerăsuflate, care te obligă să dai pagină după pagină, pentru că altfel simți că înnebunești, neștiind ce urmează.

”Un bărbat pe nume Ove” este un roman aparent fluviu, din cauza întinderii sale. Cu toate acestea, cititorul este condus cu atâta ușurință prin firul narativ al scrierii, încât totul devine o plăcere și lectura se desfășoară cu o rapiditate uimitoare. Limbajul folosit de Backman este suplu, curgător și te ajută să urmărești cu facilitate plot-ul propus de el. Nu există de-a lungul celor 400 de pagini niciun moment de lentoare a narațiunii, niciun pasaj plictisitor. Autorul menține echilibrul între fragmentele descriptive și cele pline de acțiune. Pentru că ”Un bărbat pe nume Ove” este un roman în care acțiunea deține un loc de onoare. Desigur, vorbim de o operă literară cu puternice accente de introspecție psihologică, accente vizibile în pasajele în care Ove, bătrânul aparent ursuz și morocănos, se așază față în față cu propriul trecut, cu propriile spaime și dorințe, în același timp. De altminteri, toate capitolele ce folosesc flash-back-uri bruște se dovedesc a fi momente extrem de importante în conturarea personajului principal, acest moș Goriot al zilelor noastre.

Nu întâmplătoare este paralela pe care o fac aici cu celebrul roman al lui Balzac, cu care opera lui Backman are destule lucruri în comun: în primul rând, întinderea, dar, în aceeași măsură, și modalitatea de a construi personajele, atât din perspectiva proprie a autorului omniscient, cât și prin ochii celorlalți participanți la acțiune. Căci Ove ne este prezentat nu doar prin prisma lui Backman, ci și prin cea a vecinilor săi, Parvaneh, Rune, Anita, Patrick și Jimmy. Și din acest puzzle aparent complicat, reiese unul din cele mai înduioșătoare portrete literare pe care le-am întâlnit până acum. Citind rând după rând, pagină după pagină, aveam senzația că îmi revăd propriul bunic, cu melancoliile sale, cu micile gesturi prea bruște, dar nenăscute dintr-o răutate voită, ci din dorința de a face lucrurile corect și ”așa cum știe el mai bine”.

Ove se dovedește, în cele din urmă, a fi o oglindă a fiecăruia din noi, indiferent de sex, vârstă, apartenență socială sau religioasă. Aceasta este încă o calitate a scrierii autorului suedez – reușește să construiască situații și personaje valabile în orice spațiu și timp, păstrând totuși atmosfera tipică nordică și comentând, în același timp, probleme sociale ce par, mai degrabă, valabile doar în actualitate, dar care au existat de când lumea și pământul: problema libertății feminine (în special în spațiul musulman), problema libertății de exprimare sexuale și religioase, problema toleranței și a acceptării minorităților de orice tip. Toate aceste calități adaugă un plus de importanță și valoare ce transcend limitele literare și ajung în sfera socială. Tocmai aceste aspecte recomandă ”Un bărbat pe nume Ove” ca fiind o lucrare ce nu trebuie să lipsească din raftul niciunui bibliofil.

Nu în ultimul rând, vreau să subliniez câteva dintre trăsăturile de bază ale textului lui Fredrik Backman. Pe lângă limbajul curgător, dar profund, pe care deja l-am amintit, de apreciat este structura impecabilă pe care a folosit-o, prin alternarea episoadelor din prezent (pe care le narează folosind verbe la timpul prezent) și a celor din trecut (acele flash-back-uri de care vorbeam, pe care le sedimentează în trecut prin verbele la imperfect sau perfect compus, dar care tind să invadeze prezentul, pe care îl influențează). Această întreagă construcție oarecum labirintică, dar nu lipsită de claritate mă duce cu gândul, în mod evident, la începuturile literaturii moderne și la stilul lui Joyce și al Virginiei Woolf, în ale căror scrieri acțiunea are loc, de obicei, pe parcursul unei singure zile, dar cu nenumărate trimiteri în trecut. Însă, dacă la cei doi autori anglofoni firul narativ este mult prea complicat uneori, la Backman, aceste alternări trecut – prezent nu reprezintă un impediment pentru niciun cititor. Dimpotrivă, îl ajută să plaseze mai bine personajele într-un tablou psiho-moral.

Așadar, îmi închei prima mea recenzie literară cu îndemnul de a descoperi unul dintre cele mai reușite romane la momentul actual și de a trăi o experiență culturală ce vă va ține cu sufletul la gură și vă va pune să reflectați asupra propriei persoane.

Vezi arhiva rubricii Cronica literară

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.