”Desculță de voie și de nevoie” de Florentina Loredana Dalian

741
Florentina Loredana Dalian proza scurta leviathan.ro

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roE sâmbătă, ziua mea preferată. De vreo trei sâmbete amân schimbarea hainelor de iarnă cu cele de vară prin înghesuitele mele șifoniere. Cerbu, Galați, Maltezi, colo, dincolo… Azi mă grăbesc spre moșia Taniei de la Joița (lângă București). Pentru că m-a invitat, pentru că îl serbăm pe Valeriu, echinocțiul de vară, pentru că îmi revăd prietenii, pentru că vreau să evadez dintre ziduri. Hainele n-au decât să mai aștepte!

La Ciorogârla, opresc la umbra unui pom, s-o aștept pe Elena și compania. Trei țigăncușe desculțe și mucoase își lipesc nasurile de geamul din dreapta al mașinii. Las geamul jos de-o palmă și le întind câte-un leu fiecăreia. Mare bucurie pe ele și multe mulțumiri. Ce puțin costă, uneori, fericirea!

– Tanti, lasă geamul mai jos, să te vedem mai bine!

Seriooos? Asta seamănă a replica lupului din ”Scufița Roșie”. Să mă vedeți mai bine vreți sau să mă ciordiți? Ridic geamul și constat că le dispare bucuria din ochi. Te pomenești că astea chiar vor să mă vadă! Din lipsă de ocupație, hotărăsc să cobor și să mai iau pulsul vieții. Poate-am să scriu și eu vreo Țiganiadă, că doar nu deține Ioan Budai Deleanu monopol. Mă rog, ca să nu se bășice anumite foruri tembele, probabil că ”opera” mea ar trebui intitulată ”Rromiada”. Rrahat! P-aia s-o scrie ei!

De cum cobor, negroteicele se reped la mine și mă iau în brațe. Cel puțin cea mai mică (de vreo 4 ani) se lipise ca marca de scrisoare, cu tot cu mucii ei, pe hainele mele albe ca zăpada. Am un succes teribil la păduchioși și câini vagabonzi. La început stau cam țepoasă, de parcă-aș fi înghițit un ciulin. Dar când Panseluța (sau cum o fi chemat-o, că n-am reținut, deși mi-au spus cum se numesc – Madone, Lisabone, Monalise) și-a lipit mucoasele de mâna mea, sărutându-mi-o, m-am cam topit și am uitat de păduchi și alți paraziți. Scormonesc portbagajul, să văd ce-aș putea să le dau (mai țin diverse lucruri pentru astfel de situații, ca, de altfel, și bobițe pentru câini). Găsesc o pereche de adidași uzați, dar încă buni, și o șapcă. Le dau celor mai mari, iar ăsteia mici îmi cer scuze că n-am ce. Nu m-a dus mintea să scot din geantă un pix, că tot port câte trei la mine. Dar ea tot veselă și cu balele pe mâna mea. La scurtă vreme apare și adulta. Mama a două dintre ele și mătușa celei mari. M-a informat că are 23 de ani, că s-a măritat de la 15, că a fost crescută în Casa de Copii, că și-a cunoscut părinții la 16 ani. Că i-a iertat, fiindcă plângeau și o rugau să-i ierte, că mâine se duce la maică-sa, că-i e milă de ea ”fiindcă-i mama”.  Le întreabă pe fete: ”Dar vouă cine v-a dat bani?” Ele arată spre mine: ”Doamna!” Apoi îi arată șapca și adidașii. Șapca se confiscă, mama și-o pune șmecherește într-o parte și mă întreabă dacă-i stă bine. Apoi, de parcă ar fi avut o revelație:

– Auzi, da să știi că ești frumoasă, doamnă! Ai grijă, să nu te deochi! Ptiu!

Numai scuipatul îmi lipsea, că, în rest, aveam de toate pe mine.

Mai admonestează fetele pre limba ei, apoi își cere scuze că vorbește țigănește cu ele, că fata mică nu prea pricepe româna. Asta chiar m-a impresionat. Vreau să spun faptul că și-a cerut scuze, deși nu era cazul. De câte ori nu m-am aflat printre persoane simandicoase care nu s-au sfiit defel să vorbească peste capul meu maghiară sau italiană sau engleză și să nu-și ceară nicio scuză. Și iată exemplu de bun-simț (că educația nu cred că a avut cine să i-o dea) la o țigancă din marginea Ciorogârlei, și aia crescută la Casa de Copii! În cele din urmă, ne luăm la revedere, fetele tot întorcându-se și făcându-mi cu mâna până când s-au pierdut după un colț. M-am controlat să văd dacă mai am toți nasturii, lanțurile de la gât, brățara, inelul… Nu mi-au luat nimic, poate doar să-mi fi lăsat… vreo doi umblători. Acuma, gluma-i glumă, dar nu știu cum, parcă mi s-a încălzit inima de la dovezile de simpatie ale celor mici (mi-au povestit câte toate, ce grădinițe/școli freventează, cum pictează, m-au întrebat cum mă cheamă, dacă am copii, câți, ce sunt, câți ani, unde învață…) Un pic m-am și întristat, de la poveștile mamei (puțin mai mare decât fiul meu), de soarta unora, condamnați (prin naștere!) la sărăcie, la ignoranță, la umblatul desculț. Spre deosebire de alții care, tot prin naștere, sunt condamnați la bogăție.

Casa și grădina Taniei, mai bine zis casele și grădinile, sunt de vis. Gazonul verde împânzind tot locul mă invită la grabnică descălțare. Ce senzație plăcută să simți iarba sub talpa goală! Doar că una e să umbli desculț de voie și alta de nevoie. Mi-am amintit și episodul antologic din cartea ”Între sat și oraș” a scriitorului Augustin Mocanu, adevărat document istoric, mărturie a unor timpuri pe care eu le cunosc numai din cărți. Autorul povestește cum alerga desculț, supărat de păducelul din talpă, care îi făcuse răni, împreună cu tatăl și un frate mai mic, să se ascundă de avioanele inamice, flămânzi, speriați și obosiți. Acolo nu e literatură, e viață, așa cum s-a trăit ea pe acest pământ românesc. Citind astfel de mărturii, prețuiești de o mie de ori mai mult perechea de pantofi de care te-ai săturat, cerul senin pe care nu zboară avioane de luptă, bucata de pâine pe care ți-o dă Dumnezeu în fiecare zi.

La Tania, ne răsfățăm, admirăm florile, ne tolănim pe șezlonguri și balansoare, tragem ca urșii la zmeură, jefuim pomul cu cireșe amare, stăm la masă, jucăm bedminton, aruncăm la țintă, îi cântăm ”Mulți ani trăiască” lui Valeriu. La propunerea lui, eu le-am recitat din ”mine” și din Voiculescu, Ioana ne-a doinit, Cleopatra a ”soprănit” din Mozart și Pergolesi. Cleo cărase și o chitară cu ea, dar n-a mai fost timp. Cu părere de rău, ne luăm la revedere, ne încălțăm și… plecăm.

În visele mele-visuri, am avut și eu cândva o astfel de casă și grădină, loc de adunat prieteni, artiști, de ținut cenacluri sub lumina soarelui sau a lunii, fără grija zilei de mâine, putând să mă concentrez numai pe lucrurile care îmi plac. Timpul a tras o pojghiță groasă peste vis, lăsându-l pradă moliilor. În coșmarurile mele, poate am fost fetița desculță, lipindu-și nasul de geamul unei mașini, bucurându-se de o pereche de adidași uzați. Între aceste două extreme, m-am regăsit alergând (totuși încălțată!) pentru pâinea zilnică, asigurându-mi un trai decent și atât, luându-mi răgazul de-a mă întrista pentru sărăcia lumii și de-a mă bucura pentru bogăția ei. Între aceste două extreme, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că eu sunt desculță numai de voie!

Slobozia, 20/21 iunie  2015

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.