Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Dilema din Atlanta” de Florika Waltère

31
florika waltere rubrica(1)

logo rubrica stress & the cities– Cum, azi e slujbă? Nu s-a contramandat? – Nu, Felicia! Ca de obicei, duminică la ora 12.00: te sun când mă sui în mașină și te iau de la scara blocului. – Draga mea, scuză-mă, nu știam, nu sunt pregătită. – Păcăleală! Voiam să-ți spun bună dimineața! – Ești dulce! Mă uit la slujba de pe Trinitas și la festivitățile de Ziua Unirii. Trăiască România! – Să trăiască, Felicia, și să fim uniți! Dar o ieșire cu mine nu vrei să faci? Îmi dai voie să te distrag nițel de la preocupările evlavioase? – Tu vrei să mă binedispui! – Da! Să mergem la Atlanta de Ziua Națională americană! E tot o ceremonie de mare unitate! De 4 iulie în pieptul tuturor americanilor bate o singură inimă! – Mergem, draga mea, am văzut atâtea lucruri frumoase împreună. Pe ce program să mă uit? – Îți spun eu prin viu grai ce facem acolo! – Aha? [pauză] Te ascult! –  Suntem gătite sport elegant ca pentru o sărbătoare populară. Tu ești proaspăt coafată, manichiurată, rujată… Americanii umblă în pâlcuri-pâlcuri pe la locurile istorice, pe pajiștile din fața instituțiilor, la picnicuri și spectacole în aer liber. Și noi de colo-colo, mai agale, că tu umbli șontâc-șontâc, cu rolatórul ortopedic.  – Deh, bătrânețele, mamă! – În America nu contează: Tu ești curioasă la tot ce seîntâmplă și happy, cum te știm. Am pus la tine în plasa rolatórului apa și tableta verde cu care fotografiez. Ne hotărâm să mergem în parcul de la CNN Center, unde s-au instalat tribune și scenă pentru concertul fanfarei militare. Oamenii merg într-acolo în valuri. – Dar cum să țin eu la drumul ăsta? – Au o linie de tramvai gratuită prin centru și pe ring, care ne duce acolo. – Bun așa, mergem mai departe! – Felicia, tu ești coechipiera noastră de nădejde! Ne orientăm după locuri în tribună. Fanfara a sosit pe scenă și își acordează instrumentele. Eu te las pe tine să ții locurile și caut un punct cu vizibilitate mai bună. La marginea de sus a tribunei mă cocoț pe un soclu care susține un stâlp înalt cu steagul american în vârf. Văd bine de acolo, dar păcat că nu am tableta foto la mine. Am lăsat-o în rolatór. Ca de obicei când e nevoie de tine, tu apari, mă tragi de fustă și-mi întinzi tableta. Nu știu cum ai ajuns lângă soclu. – Ăsta-i un vis de bine, draga mea, ne înălțăm! – De-asta am vrut să-ți povestesc cum ne-am distrat noi azi noapte. – Mulțumesc, a fost grozav! Mergem împreună și data viitoare. Spune-mi, nu la Atlanta au fost răzmerițele de astă vară după ce polițistul alb l-a sufocat pe negrul drogat?  – Nu. Alea au fost într-un stat din nord. Da’ nu-i spune „negru”, Felicia, că ne opreșteTelekomul conversația. – Păi, cum să-i spun? Omul ăla de culoare închisă? – Vezi că poți! Noi am fost în sud, în Georgia. – Ah, de unde era și Scarlett O’Hara! – Daaa, și să știi că atlantezele sunt sulemenite ca Scarlett, foarte îngrijite și dichisite, unele chiar strident îmbrăcate… Cel puțin un salon de manichiură din centru era plin când am fost eu acolo, acum trei ani. – Laudă lor! – Dar nu ți-am spus cine era înăuntru…– Cine să fie? Scarlett? De reclamă? – Cum intrai în salonul lung, erau pe dreapta și pe stânga două șiruri de măsuțe de manichiură, cu clientele comod așezate cu spatele la perete. Toate erau negrese, înzorzonate, guralive și supraponderale. Sunt fudule foc negresele!   – Mai bine boite decât spălăcite ca nemțoaicele, că unele poartă papuci pe stradă și la birou. – Și cine crezi, Felicia,că erau manichiuristele? – Să nu-mi spui că cele de culoare deschisă! –  Ba da: două șiruri de filipineze sfrijite stăteau cocârjate peste mâinile… negre, migălind la unghii multicolore! – Ei, atunci am avut un show pe cinste azi-noapte, printre cucoane de culoare închisă și… deschisă!

În realitate visul e altfel. Dar de ce s-o bulversez pe Felicia? Lasă s-o-nveselesc nițel cu excursia și cu evenimentul. În visul adevărat, după ce mă cocoț pe stâlp, dar n-am aparat, umblu disperată să găsesc un closet. Dau fuga jos, în spatele tribunelor. Sunt niște săgeți contradictorii. Mă rotesc cam până în spatele scenei și acolo dau indubitabil de closete, amenajate într-un șir de containere galbene, dar sunt încuiate. Indicatoarele mă trimit mai departe. În sfârșit intru într-o cabină descuiată și mă ușurez. Felicia bate la ușă. Cum a ajuns până aici, târ-târ cu rolatórul? I-o fi rău? Nu, nu i-e rău, îi era teamă că mie mi-erău. Vrea să-mi dea tableta, în caz că vreau să fac poze când revin la loc. Întredeschid ușa și îmi strecoară tableta verde. Acum e în sfârșit liniște! Parcă aș vrea să mă ușurez mai mult. De dimineață la hotel, cu programul turistic agitat, nu am avut timp. Dar e prea cald. Îmi scot hainele de pe mine și mă relaxez. Vai, câteva secunde doar! O voce feminină îmi bate scurt în ușă cu „E cineva înăuntru?” Strig „ocupat”. Nu-mi imaginez cu ce cheie, deschide ușa pe dinafară și bagă capul în cabină. O cucoană blondă, pusă la punct, fără vârstă. Pare spicherița show-ului. Cum pot fi școlite și antrenate americancele astea, ca să fie foarte politicoase, glamuroase și totodată imperioase? „Cum ați intrat aici? Instalația sanitară e închisă! Sunteți chiar pe scenă! Excuse me, dar trebuie să ieșiți imediat!” Mă uit la ea perplex. „Nu vă faceți griji, s-au mai văzut oameni goi în public! Stau eu în fața cabinei ca să vă acopăr când ieșiți! Chiar acum, până nu începe să cânte fanfara!” Mă cuprinde disperarea: să ies în văzul lumii, chiar și scurt, goală sau vai, teroare, dacă-mi pun chiloții! Din ce sertar am scos chiloții ăștia tetra jerpeliți tip anii ’60? Puteam să-i pun pe ăia oranj de sport, moi-mulați ca o lavetă de ochelari, sau pe cei de dantelă bleumarin. Mai degrabă ies natur ca Eva, decât în zdrențele astea lăbărțate, moartea amorului. Prezentatoarea bagă capul din nou: „Nu se uită nimeni la dvs., oricum ați ieși. Se uită la moderator și la Lady Gaga. Acum, vă rog!” Îi trântesc ușa-n nas. Spikerița țipă de afară ”Time’s OUT.” S-a dus timpul meu! Trebuie să ies pe scenă. Goală sau jalnică. Acum! Mă trezesc din teroarea dilemei. Bine că s-a terminat rușinea!

La investirea lui Biden a cântat Lady Gaga, cu părul răsucit ca un colan auriu în jurul capului. Purta un mantou alb cambrat pe siluetă. E clar ca bună dimineața! Teroarea este indecizia mea fundamentală. Să spun corect totul, adevărat, la sânge, fără menajamente? Sau să anonimizez și să deghizez în travestiuri, în care mă încurc singură și iese o învălmășeală? [pauză] Tragică este însă pâcla cleioasă de prin cotloanele întortocheate ale minții mele. Tragică este dilema în sine, că trebuie să mă arăt fie în chiloți, cu orice preț sexy, fie goală pușcă, exhibiționism în lege! Ufff, bine că nu citește nimeni ce scriu! Nici ce scriu alții foarte buni sau consacrați. Nu se mai citește azi! Atunci de ce să nu arăt chiloții de trei parale, de ce să nu-mi ridic și eu poalele în cap, întru păstrarea autenticității? Că în Vest tot se bate monedă zornăitoare pe „autenticitatea artei”: neobișnuită, rea, hidoasă, oricum, dar autentică! De ce mi-e frică, dacă tot nu citește nimeni? Nonvaloarea mea vulgară va pluti în derivă în spațiul virtual, ca orice alt gunoi virtual inutil. Oricum, peste maximum zece ani voi fi depășită ca evenimente, mentalitate, limbă și… tehnologie! Nime-n lume n-a să știe… Ș-apoi cine treabă are?

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.