Dionisie Romano este un nume de referință în istoria bisericii noastre, ca episcop al Buzăului între anii 1865 – 1873, dar și în cultura română, fiind un strălucit cărturar, întemeietor de școli, ctitor al presei bisericești de la noi şi donator de carte către Academia Română.
S-a născut la Săliștea Sibiului în 1806 și a trăit 67 de ani. Rămas orfan de la 14 ani, tânărul Dimitrie merge la mănăstirea Neamţ, unde, în anul 1823, îmbracă haina monahală cu numele de Dionisie. Dornic de învățătură, tânărul monah s-a înscris în București la cursurile Colegiului ”Sfântul Sava”, dar și la cursul pentru pregătirea primilor învăţători români. Aici, Dionisie a lucrat la tipografia boierilor Clinceanu pentru a se putea întreţine şi pentru a-şi putea plăti școala.
Dionisie Romano era pasionat de începuturi, loc fiind destul pentru a se desfășura, întrucât abia peste câțiva ani buni avea să apară un Spiru Haret cu idei întemeietoare și reformatoare în învățământul național. Marele cărturar a înființat pe când era ierodiacon, în 1832, prima școală publică din orașul Buzău, dar şi prima bibliotecă din oraş, bibliotecă ce-i poartă astăzi numele.
Ca revizor școlar în Buzău, a ajutat mult școlile din județul de la Curbură. S-a preocupat cu mult zel de alcătuirea unor manuale și de tipărirea lor. Așa au apărut: ”Abecedar românesc spre întrebuinţarea tinerilor începători” (1834 şi 1839); ”Abecedar religios” (1835); ”Biblioteca tinerilor începători în 2 părţi” (1837 – 1838), ”Imnuri în proză pentru copiii care încep a ceti” (1869), toate tipărite la Buzău. De altfel, aici, a reorganizat şi repus în funcţie tipografia eparhială, unde a publicat zeci de cărţi de slujbă și nu numai atât. A mai publicat: ”Prescurtare de geografie sfântă” (București, 1850); ”Prescurtare de geografie veche” (București, 1850); ”Prescurtare de ermineutică sacră sau oarecare explicaţii asupra Scripturii Vechiului şi Noului Testament” (București, 1851); ”Principii de retorică şi elocvenţa amvonului”, 2 vol. (Iași, 1859) și câteva traduceri.
Lui Dionisie Romano îi datorăm prima publicație bisericească de la noi, ”Vestitorul Bisericesc”*), la care a conlucrat cu Gavriil Munteanu.
Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti l-a numit director la Seminarul Central din Bucureşti. Participarea sa la Revoluţia din 1848 i-a adus detenția la Văcărești, dar și destituirea din învăţământ. După ce este eliberat, Dionisie Romano se retrage la Băbeni, apoi devine stareţ al Mănăstirii Sadova. Nu după mult timp, a fost chemat la mănăstirea Neamț și așezat stareț. Aici a înființat seminarul la care învățau la vremea aceea 83 de elevi.
Pentru că fusese și un înflăcărat militant al Unirii Principatelor Române, Dionisie Romano a căzut apoi în dizgrația guvernului antiunionist condus de Teodor Balş, astfel încât, înlăturat de la stăreția Neamțului, pleacă în pribegie la București, unde era agreat de domnitorul Cuza. La 1865 a devenit episcop plin al Eparhiei Buzăului, unde a rămas până la sfârșitul vieții, în 1873.
La Buzău, a întemeiat şcoli pentru călugări şi pentru tinerii săraci, la Mănăstirea Răteşti şi la Schitul Nifon, dar și la Coteşti şi la Dălhăuţi, judeţul Vrancea.
Episcopul Dionisie Romano mai rămâne în memoria culturii române și prin aceea că a făcut prima donaţie de cărţi Societăţii Academice Române. Biblioteca sa, cuprinzând peste 150 manuscrise româneşti, slavone, greceşti, turceşti, arabe, precum și peste 7.000 de cărţi în diferite limbi a intrat în patrimoniul Academiei Române.
________
*) Primul număr al ”Vestitorului Bisericesc” a apărut în 7 ianuarie 1839, la Buzău. Publicația și-a încetat apariția în 1840.
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
