”Dorința de Crăciun” de Mihaela Dănilă

143
proza scurta mihaela danila

proza scurta leviathan.ro logo– Mamă, uite, Vali nu mă ţine de mână!

Vali smuci mâna micuţă a fratelui ei şi-l trase după ea. Na, să meargă în ritmul ei, dacă nu ascultă!

Mama se opri cu un oftat, mai mult de oboseală, decât nervoasă. Era împreună cu cei patru copii, din care, cel mai mic, sugar, înfăşurat în două pleduri şi cu o batistă acoperindu-i faţa, să-l apere de gerul de afară.

Femeia era însărcinată din nou, cu acesta, vor fi şapte guri la masă. Dar nu se va plânge! De ani de zile s-a rugat să poată avea şi ea un copil măcar. Nu rămânea însărcinată şi tare tristă era bătătura fără strigăte de năzdrăvani. Când a născut primul copil, o fată de toată frumuseţea, a fost în al nouălea cer. Au urmat apoi, rând pe rând câte un băiat, să bucure şi sufletul tatălui lor şi să aibă cine moşteni numele. Aşa că, ar bate-o bunul Dumnezeu să lepede vreunul, se gândea ea. Dar, tare greu îi!

Mihaela Dănilă
Mihaela Dănilă

Acum se întorceau de la doctor. Cel mic avea febră şi parcă şi mijlociul. Bărbatul lucra în fabrică, în schimburi şi când s-a întors de dimineaţă, a pus capul pe pernă şi acolo a rămas. Nu a îndurat-o inima să-i lase copiii pe cap, să nu se poată odihni. Aşa că-i înfofolise cum ştiu mai bine şi îi luă pe toţi cu ea. Numai că acum trebuia să facă cumva să ajungă acasă. Ionuţ abia își mai târa picioarele prin zăpada până la genunchi. Era obosit şi ar fi vrut să-l ia mama în braţe şi pe el. Iar Vali, fata cea mare, îi trăgea după ea cu greu şi abia erau la jumătatea drumului…

– Vali, rămâi tu cu ei, să-l duc pe ăsta mic acasă. Mă întorc să vă iau şi atunci o să-l iau pe Ionuţ în braţe. Fata încuviință îngrijorată, uitându-se la mama cât era de palidă şi slăbită.

– Uite, Ionuţ, ce vitrină frumoasă! Vali şi Andrei vor rămâne cu tine şi o să mă întorc îndată să va iau, după ce-l duc pe fratele tău acasă.

Ionuţ scâncea obosit și neîncrezător, dar vitrina frumos aranjată cu jucării şi globulețe îi atrase atenţia. Din magazin răzbăteau până afară colinde de crăciun şi miros de cozonac…

Victoria Nicolae cobora scările magazinului mare din oraş. Doamna Vic, cum îi spuneau fetele, era directoarea băncii. Se apropia Crăciunul şi trebuia să pregătească câte o surpriză pentru fiecare din familie, dar şi fetelor de la bancă.

Era tare fericită când vedea bucuria din ochii lor şi citea în ei recunoştinţă. Cum ar fi putut fi altfel când ea era privilegiată de soartă? Avea tot ce şi-ar dori o femeie: un soţ bun, înţelegător, o casă mare în care locuia împreună cu mama ei, în vârstă acum, iar grija banilor chiar nu o avea. Un singur lucru o întrista pe Vic: nu putea avea copii. În cea mai mare parte a timpului, se lăsa prinsă de serviciu şi de activităţile din fundaţia de caritate din care făcea parte. Însă, în preajma sărbătorilor golul din sufletul ei se adâncea şi devenea mai dureros ca de obicei.

Cobora scările magazinului în timp ce rememora în gând ce şi pentru cine cumpărase. Se bucura copilăreşte la gândul surprizelor din dimineaţa de Crăciun.

Vru să ocolească un grup din faţa vitrinei principale, dar îi fu greu, pârtia era făcută doar cât să treacă două persoane. Şi aşteptă răbdătoare ca femeia din faţa ei să-i poată face loc. Fără să vrea, auzi ce spunea aceasta copiilor şi gândul o lovi că un bici: femeia asta voia să-şi abandoneze copiii!! Ea va pleca – le explica – iar ei să o aştepte până se va întoarce. Deşi nu înţelegea cum ar face o mamă aşa ceva cu copiii ei, îşi făcu un calcul rapid. Putea lua ea copiii, sau măcar unul, doi… Şi-a imaginat fugar cum ar sta micuţii, fericiţi în jurul bradului uriaş din sufragerie, cum şi-ar încolăci braţele micuţe pe după gâtul ei şi i-ar spune ”mama”…

Nu mai stătu pe gânduri şi atinse uşor umărul femeii însărcinate care era aplecată la nivelul celor mici, dându-le ultimele sfaturi. Aceasta se ridică anevoie, cu privirea întrebătoare.

Vic îşi căută cuvintele potrivite, bănuind acum, întâia oară, că femeii nu i-ar trece prin cap să-și dea micuţii. Dar nu renunţă.

– Bună seara.

– Bună seara.

– Nu vă supăraţi, am văzut că aţi vrea să lăsaţi copiii aici. Mă gândeam… vă este greu cu patru micuţi şi unul pe drum. N-aş vrea să faceţi o greşeală… Eu nu pot avea copii şi tare mi-aş dori.

Vic profită de uluirea mamei şi continuă:

– Să ştiţi că am condiţii să-i pot creşte, chiar pe toţi… şi, dintr-o dată, simţi grozăvia vorbelor ei! Toţi ochii, ai copiilor şi ai mamei, erau aţintiţi cu uluire spre ea.

Mama înţelese, în sfârşit, ce vrea să-i spună femeia asta şi îşi strânse mai abitir micuţul la piept în timp ce, cu cealaltă mână îl prinse pe Ionuţ de gulerul paltonașului şi-l împinse înainte, departe de Vic.

Cu o voce răguşită totuşi articulă:

– Vali, ia-o înainte cu fraţii tăi! Vin şi eu îndată!

Se apropie de Victoria, suficient să-i vadă ochii şi spuse apăsat, să o înţeleagă bine:

– Îmi pare rău pentru dumneata, roagă-te să-ţi dea bunul Dumnezeu bucuria de a avea un copil. Însă eu nu aveam de gând să-i părăsesc şi nici nu voi da vreun copil, vreodată! Nimănui!

Cu paşi mărunţi, dar hotărâţi, îşi urmă copiii.

Vic rămase descumpănită, privind în urma lor, trei mogâldeţe urmate de mama lor. Ar fi vrut măcar să o ajute să-i ducă până acasă. Dar intuia că ajutorul ei nu va fi acceptat după toate astea. Ridică ochii spre cer, se făcuse noapte de-acum. Îi era ruşine, dar Dumnezeu i-e martor că nu a vrut să facă rău nimănui. Doamne, ce mult îmi doresc să am un copil, îşi spuse Vic cu ochii încă pe cer! Îşi strânse haina în jurul gâtului, se făcuse al naibii de frig! Simţi pe faţă mângâierea diafană a unui fulg de nea şi o lacrimă se rostogoli tăcută pe obraz…

În întunericul sufrageriei, Victoria îşi strânse şalul de lână pe umeri, privind în gol la focul zdravăn din şemineu. Sorbea cu înghițituri mici din paharul cu vin, cu gândurile în trecut și o căldură plăcută o învăluia. De afară, se auzeau surd, în depărtare, glasuri subţirele de copii, cântând colindele de Crăciun.

Îşi aminti acum, privind bradul plin de luminiţe, după mulţi ani, de micuţii aşteptând în faţa vitrinei cu jucării şi de mama lor. Trimise în eter un gând tăcut de duioşie, sperând că sunt bine, unde-or fi! Ea primise în dar, de acel Crăciun, o veste minunată: era însărcinată. Se făcu curent în încăpere şi pe uşa sufrageriei năvăliră doi năzdrăvani gălăgioşi şi patru mânuţe se încolăciră în jurul gâtului ei.

– Sărut mâna, buni!

Glasul Silviei se auzi în urma lor:

– Lăsaţi-o pe buni să respire!

De unde să ştie ea că ăsta era visul ei cel mai de preţ! Împlinit!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.