Domnilor şi doamnelor, am să vă povestesc o întâmplare ieşită din comun, care m-a impresionat peste măsură. Zilele trecute am plecat de acasă şi am lipsit mai multe ore, din cauze diverse. Când am plecat, am lăsat pisica grasă, frumoasă, răsfăţată, educată şi când m-am întors, era slabă că numai coada mai era de ea. Cum m-a văzut, s-a aşezat pe coadă şi a început să miaune de bucurie, sărind aproape în vasul cu bobiţe să recupereze din greutatea pierdută brusc. Mare mi-a fost mirarea şi am vrut să aflu de ce a slăbit Miţilica aşa de tare, într-un timp relativ scurt. Am ajuns la concluzia că s-ar putea să fie sensibilă la absenţa mea şi am căutat ceva care să mă lămurească. Ehei, uite aşa am dat de textul Domnului Caragiale despre educațiunea sentimentală la vite. Măi, să fie! Pisica mea nu e tocmai o vită, dar educaţiune a primit, sentimentală este peste poate, aşa că m-am apucat de citit. Şi ce aflu? Că un negustor care a cumpărat un tăuraş de la expoziţia de vite de la Cocioc, a păţit cam ce-am păţit eu cu pisica, numai că omul nostru dăduse bani grei pe animal. Una a fost greutatea animalului pe cântarul de la Cocioc, alta la cântarul din gară. A trimis bietul om depeşe la administraţia Domeniilor Coroanei, a explicat cum că animalul a slăbit prea mult în prea puţine ore etc., etc. Negustorul, om cinstit şi cu banii daţi, s-a dus personal să întrebe, iar răspunsul a fost pe cât de neaşteptat, pe atât de năucitor. Tăuraşul slăbise de dor, exact ca şi pisica mea. Cântarul de la Cocioc s-a dovedit că era… bun şi atunci concluzia e una: şi animalul ca şi omul suferă de dor, mai ales de dor de mamă. Ce ”laptele mă-sii!?”
Educațiunea sentimentală la vite
I. L. Caragiale
Gazetele toate ne-au povestit minuni despre expoziția de vite care s-a ținut zilele trecute la domeniul Cocioc (1), nume vestit pentru crema, laptele bătut, coșulețele, ștreangurile și sforicelele sale. Cu drept cuvânt, gazetele au adus și de astă dată laude administratorului domenielor coroanei, onor d. I. Kalinderu (2), pentru patriotismul cu care d-sa se sacrifică pentru îmbunătățirea producțiunilor diverse ale acelor domenie. Expoziția de vite de la Cocioc (3) a dovedit o dată mai mult că, cu metodă științifică și cu stăruință, se pot obține și la noi dobitoace bine cultivate, cu instrucțiune și educațiune raționale.
Până unde a putut merge omul cu știința în cultura vitelor, se va vedea mai la vale dintr-un singur exemplu, pe care probabil nu l-a aflat nici o altă gazetă înaintea noastră; căci, dacă l-ar fi aflat, n-ar fi lipsit să ne ia înainte și să aducă laudele pe cari noi ne simțim datori a le aduce d-lui administrator al domenielor coroanei. Dar să nu fim adulatori cu un bărbat, care nu poate suferi adulațiunea! să nu facem reclamă unui personaj așa de sus-pus, care, știm bine cu toții, n-a umblat și nu umblă după reclamă; și să venim d-a dreptul la fapt – faptul va vorbi de sine. Iată.
Un negustor econom de vite a mers la Cocioc să cumpere un taur de prăsilă de rasa elvețiană. Și-a ales unul tinerel de vreo trei ani, foarte frumușel.
– Câte parale? întrebă negustorul.
– Un franc kilogramul, i se răspunse.
Negustorul, om fără educație sistematică, crescut pe alte vremuri și locuri, zice:
– Apoi, nu vreau să-l tai… îl iau de prăsilă.
– Nu face nimica; dacă-l iei, poți face ce poftești cu el; noi ți-l dăm pe cântar.
– Foarte bine.
Îl trag pe tăurel la cântar și iese 400 de kilo.
– Greu e! zice negustorul.
– E taur cultivat! i se răspunde.
Și negustorul numără 400 de lei; ia vita, o încarcă în gară la Periș (4), se suie și el în tren și pleacă acasă.
A doua zi, ajungând la descărcare, de-a minune, negustorul, prietin cu șeful de gară, îl roagă să-i cântărească tăurelul. Cântarul gării arată: 320 kilograme.
Negustorul sare-n sus:
– Nu se poate!
– Ba se prea poate.
– E stricat cântarul, șefule!
– Stricat?
Și șeful verifică cu greutăți: cântarul e exact.
– Atunci?
– Atunci… o fi stricat cântarul de la Cocioc.
O telegramă… De la Cocioc se răspunde că s-a cântărit taurul exact. O a doua telegramă, același răspuns. Negustorul merge-n persoană la domeniu.
– A slăbit taurul pe drum, desigur.
– Cum, domnule, să slăbească o vită îngrijită bine în timp de douăzeci de ceasuri cu optzeci de kilo? nu vedeți dv. că vine câte patru kilo pe ceas?
– Se prea poate!… de dor.
– Cum de dor?
– De dorul mă-sii! de dorul nostru care l-am crescut… asta e vită cu educație de familie… Glumești cu dorul de mamă?… Dacă-i așa educația lui!
– Mie mi-e frică să nu fie mai mult educația cântarului.
– Domnule! nu-ți permitem astfel de reflecțiuni.
– Bine, văd eu asta; dar fie! zice negustorul scărpinându-se în cap; dor, dor? dar și optzeci de kilo pe zi scădere de dorul mă-sii – prea e prea… laptele mă-sii!
A apărut prima dată în ”Moftul român” (5), seria a II-a, nr. 5, 29 aprilie 1901, cu semnătura: Car. Neretipărită. Inclusă în edițiile: ”Opere”, IV (1938), p. 393–195 (la Addenda);”Opere”, II (1960), p. 512–513; ”Opere”, I (2000); ”Opere”, II (Proză literară. În periodice. Postume, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011), p. 634–636. Textul de bază este cel din ”Moftul român” (1901). (Nota editorilor, ”Opere”, II, ed cit., 2011).
________
(1) La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Periș (județul Ilfov, 30 km nord de București) purta numele de Cocioc, făcea parte din plasa Snagov a județului Ilfov și era formată din satele Bălteni, Brătulești, Cocioc, Periș, Piscu, Piscu-Hereasca și Văleni-Buriașu, totalizând 2447 de locuitori ce trăiau în 612 case și 5 bordeie. Proprietățile funciare ale comunei aparțineau în principal Domeniilor Coroanei. În comună funcționau o povarnă (instalație rudimentară pentru fabricat țuică, rachiu sau spirt), o moară de apă, o școală mixtă și trei biserici – la Bălteni, Cocioc și Piscu. – Cf. Wikipedia.
Cocioc apare și în ”Teatrul la țară”, ”Moftul român”, nr. 6, 6 mai 1901, în curând pe acest site.
Ioan Kalinderu
(2) ”Ioan Lazăr Kalinderu (născut Calenderoglu, cunoscut ca Iancu Kalinderu, Ioan Kelenderu, Ioanŭ Calenderu sau Jean Kalindéro; n. 28 sau 29 decembrie 1840, București – d. 11 decembrie 1913) a fost un jurist, silvicultor și publicist român, confident al regelui Carol I, care a slujit timp de treizeci de ani ca administrator al domeniilor coroanei și timp de trei ani ca președinte al Academiei Române. Educat în Franța, el a fost fiul unui bancher bogat și influent, Lazăr Kalenderoglu, și fratele medicului Nicolae Kalinderu. Ca și ei, a fost simpatizant al Partidului Național Liberal, cu care a debutat în politică în anii 1880.
Kalinderu a fost expert în Drept roman, dar încercările sale în domeniu, precum și studiile sale ulterioare de istoria Romei antice, sunt în general văzute ca niște contribuții minore. Competența sa generală în calitate de interpret de lege a fost pusă la îndoială după ce s-a ocupat de Afacerea Strousberg, deși a lucrat la Curtea de Casație și la organisme internaționale de experți. Kalinderu a rămas în calitate de consilier juridic al lui Carol, ajutându-l și în negocieri directe cu naționali liberali și conservatori și a fost luat în considerare de mai multe ori pentru funcția de prim-ministru.
În calitate de administrator al domeniilor coroanei, Kalinderu și-a impus viziunea de îmbunătățire a spațiului rural, a înființat ferme model și industria căminelor, promovând alfabetizarea și artele și încurajând antreprenoriatul. El a privit aceste metode ca o alternativă de lucru la reforma agrară, apărarea drepturilor de proprietate în timpul și după răscoala țărănească din 1907. A fost lăudat pentru pasiunea și dedicarea sa, dar și criticat pentru incertitudinea rezultatului lor. Pe lângă proiectul său agrar și munca sa socială, Kalinderu a jucat un rol semnificativ în promovarea alpinismului și o silvicultură modernă, a înființat stațiunea Bușteni și a creat propriul său muzeu de artă. O figură pitorească cu obiceiuri excentrice, adesea considerată ca fiind snoabă și servilă, a devenit un caracter stereotip pentru scriitori și pentru caricaturiștii de la revista ”Furnica”. Promisiunea lui neîmplinită de a-și dona averea publicului a sfârșit într-un scandal postum care a durat în anii interbelici.
Ioan Kalinderu a fost președinte al Academiei Române în perioada 1904 – 1907.” – Wikipedia.
(3) Cocióc, cocioace, s.n. 1. Nămol vegetal amestecat cu bucăți de rădăcini de stuf și de papură (care formează mici insule plutitoare). 2. Baltă mică, izolată, în regiunea inundabilă a unei ape curgătoare, care nu-și poate împrospăta apa. [Pl. și: cociocuri] – Etimologie necunoscută. – Cf. DEX ’98, 1998).
(4) Staţia CFR Periş, pe linia Bucureşti – Ploieşti (Bucureşti – Periş, 30 km) apare și în alte texte de Caragiale. În ”Dl Goe…” (publicată prima dată în ”Universul”, XVIII, nr. 128, 12 mai 1900, p. 1, 2, cu titlul ”La 10 Mai”), Goe trage semnalul de alarmă ”pe la mijlocul kilometrului 24”, între Periș și Buftea. În schița ”Întârziere”, publicată în același an, în „Universul” (nr. 184, 7 iulie 1900), acceleratul nr. 14 este oprit, în afara graficului de mers, la Periș, din cauza deraierii unui tren de marfă la ieșirea din stația Buftea.
(5) Detalii despre ”Moftul român”, nota de subsol, click aici.
Comentariu de Pușa Roth
