În anul 2002, am avut ocazia să merg la un concurs amical de scrimă (sabie) juniori, în localitatea Villach din Austria. Finala pe echipe s-a jucat între Italia şi România. Am mers împreună cu doctoriţa A, la vremea aceea, ca şi mine, mămică de sabreur. Românul care a tras în ultimul tur se numeşte Rareş, un sportiv de la C.S.S. Braşov, având pe atunci 18 ani. Arbitrul austriac a ţinut în mod evident cu echipa Italiei, iar publicul de asemenea. Singura galerie a românilor era alcătuită din cei câţiva coechipieri, antrenor, şoferul echipei, A şi cu mine. Însă vocile noastre erau mult prea slabe pentru a se face auzite în hărmălaia de nedescris pe care o făceau italienii şi suporterii acestora. Spun acestea pentru a descrie atmosfera din sală, ştiut fiind cât de mult contează încurajările publicului pentru sportivul care evoluează. Aşadar, Rareş se afla pe planşă aproape singur, cu sine şi cu pregătirea sa, împotriva tuturor. Se ajunsese la scorul de 44–44. Cine ar fi dat prima tuşă, acela obţinea victoria. La acest scor de 44–44, arbitrul a dat de zece ori ”simultan”, chiar dacă Rareş lovise în mod evident de mai multe ori. Mă întreb si-acum ce psihic are băiatul acesta, dacă aşa l-a binecuvântat Dumnezeu sau e rodul formării lui ca sportiv. Cum şi-a putut păstra calmul într-o situatie în care antrenorul îşi smulgea părul, eu şi A ne certam cu arbitrul în toate limbile, uitând regula conform căreia puteam fi descalificaţi, soferul înjura de toţi strămoşii, iar tot restul asistenţei amuţise (până şi guralivii italieni uitaseră să-şi mai încurajeze echipa) şi se mai auzea doar, după fiecare ”simultan” al arbitrului, câte o voce masculină, tânără şi plină de speranţă: ”Hai, Rareş, hai, că poţi!”.
Şi a putut. A lovit a unsprezecea oară, atât de clar, încât a fost convins că a câştigat. Şi-a scos masca până s-audă ”touche!“ de la arbitru şi a salutat publicul. După ce, evident, a salutat arbitrul. Frumos şi elegant, cum se face în scrimă. Care arbitru a dat cu părere de rău decizia finală, dar n-a uitat să-i întindă mâna, privindu-l cu respect.
Care public s-a ridicat în picioare şi l-a ovaţionat, uitând pentru câteva minute de naţionalitate, de cetăţenie şi de echipa cu care ţinuse.
Noi trei – şoferul, eu şi A, ”murind şi înviind” acolo lângă planşă, am uitat pentru minute bune că venim din ţara lui Dracula, a mâncătorilor de lebede şi ne-am umflat piepturile a mândrie. Ne-am simţit aplaudaţi odată cu băieţii noştri. Şi am zâmbit printre lacrimi. Doar zâmbetul era de bucurie.
Iar el? S-a asezat jos, cu capul pe genunchi, recuperând într-un minut câţi nervi consumase-n multe altele. Au tăbărât pe el cu aparatele, cu camerele şi nu numai. I s-a propus şi un contract. L-a refuzat. De ce? N-am îndrăznit să-l întreb. De teamă că acest băiat mi-ar fi putut da o dovadă de patriotism incomparabilă cu falsele dovezi de care ne-am săturat cu toţii – steaguri fluturate, gogoşi umflate şi cruci artistice făcute prin biserici când e şi-o cameră de luat vederi prin preajmă.
L-am întrebat doar ce simţise în momentele acelea pe planşă, la 44–44. Mi-a spus că nu-şi mai aminteşte nimic, nici cum a dat tuşele, nici cum a-ncercat să pareze adversarul. ”Doar un lucru mai ştiu – mi-a spus – când am simţit sala cu ei, cu italienii, mi-a dat prin cap că asta se-ntâmplă pentru că suntem români, că suntem prost îmbrăcaţi si aiurea-ncălţaţi, că alţii ne-au făcut destulă reclamă proastă. Şi mi-am dorit mai mult ca oricând să câştig. Din dorinţa de a le închide gura, aş fi dat un titlu olimpic pentru victoria asta. Cred că aşa am câştigat, altul în locul meu ar fi căzut psihic după a treia nedreptate.”
Îmi venea să-l iau în braţe să-l pup, deşi era cu-n cap mai înalt decât mine. Tânărul acesta de optsprezece ani, într-un moment de tensiune maximă, a realizat că el – acolo, atunci – îşi reprezenta ţara şi pe noi toţi şi ar fi tras până ar fi căzut lat, să-i apere onoarea. Dar ţara ce-i oferă lui şi altora ca el, ca să-şi apere onoarea?
Am învăţat o lecţie de la un tânăr, aproape copil, care a refuzat onoruri şi contracte în străinătate, întorcându-se la sălile neîncălzite de antrenament, la planşele rupte, la echipamentul adeseori necorespunzător, la munca de dragul muncii, fără o răsplată şi materială, aşa cum se cuvine oricărei munci cinstite. Nu dau acest tânăr pe toţi aşa-zişii patrioţi, contrafăcuţi, lozincarzi şi farisei. Acesta este patriotism: a-ţi face bine treaba acolo unde te afli, în orice timp, în orice loc, în orice condiţii. A nu abdica de la misiunea ta în schimbul viselor înveşmântate cu fir de aur. A vorbi puţin şi a face mult. A te dedica trup şi suflet la ceea ce faci şi celor pe care-i reprezinţi, până la ultima… tuşă. Am convingerea că, până la urmă, acest patriotism, adevăratul patriotism, nu rămâne nerăsplătit. Pentru că dincolo de cei care ne văd, ne aplaudă, ne încurajează sau ne huiduiesc, există Cineva care ne vede chiar şi atunci când nu-i nimeni prin preajmă. Iar Dumnezeu nu lasă lucrurile bune nerăsplătite.
Rareş Dumitrescu este acum membru al Lotului Naţional de Scrimă – Sabie al României. Am fost extrem de încântată şi mi-a tresărit inima de bucurie când, la recentele Jocuri Olimpice de la Londra din 2012, am aflat că echipa de sabie-masculin a României a câştigat medalia de argint şi că din componenţa ei face parte marele sportiv şi patriot Rareş Dumitrescu. Aşadar, Rareş nu a fost nevoit să dea titlul olimpic pentru victoria de la Villach. Le-a dobândit pe amândouă. Poate tocmai pentru că era dispus să renunţe la visul oricărui sportiv, în schimbul apărării onoarei ţării sale. Sunt onorată de a fi fost pentru câteva ore în compania acestui tânăr de la care am învăţat mai mult decât de la un întreg curs de patriotism. Cinste lui, părinţilor care l-au crescut şi educat, antrenorilor care i-au condus paşii! Slavă lui Dumnezeu că România mai are patrioţi. Cu singuranţă, ca el, mai sunt şi alţii, în domenii diferite. Dar cine-i ştie? Touche!
Slobozia, 16 decembrie 2012
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
