Aşa cum indică titlul (Există patria roz, Editura Brumar, 2019), pentru Marian Drog poezia e o patrie roz, reală în absolut, biserica maxima, stocastica mecanicii cuantice, ceea ce nu înseamnă că scriitura lui ar fi una frumos rimată, trandafirie.
Desigur, plasând arta în asemenea înalturi, poezia va fi una a temelor majore, în acut contrast cu banalitatea şi chiar derizoriul practicate de mulţi scriitori tineri. Propriu-zis, Drog e un neomodernist cu simţuri şi imaginar ardente, pătimaşe. El nu scrie atât vizual, olfactiv, ci mai degrabă muzical-simbolic. Obiectele şi fenomenele nu există în ele însele, nu se întrepătrund în metafore, ci contribuie la constructe abstracte de prestigiu poetic. De aceea, poetul nu va fi confesiv, deşi tratează teme clasicizate deja în poezie. Căci el nu scrie despre el însuşi, ci despre trăirile-i poetice şi culturale. Nenumărate sunt aluziile sau trimiterile culturale implicite: ”Erou împachetat în afișe/ vă anunțăm pierderea scumpului nostru/ tată mamă soție copii/ vând mașină în bună stare/ în lumea clanțelor e liniște/ galerie cu tablouri gingaș războinice/ culoar politic viu de trecere/ eu alergătorul care-și numără pașii/ iubitele morții/ literele numelui prenumelui/ în castelul moștenit.// Și cum stau așa mirat/ un picior hotărât de bărbat/ se rostogolește/ și pleacă” (Piciorul lui Ahab).
Textele se construiesc cu epitete puzderie, cu metafore deja înregistrate, adesea, şi cu comparaţii în care nu de puţine ori al doilea termen nu este exprimat. Fireşte, nu puteau lipsi hiperbolele şi litotele tandre.
Scriitorul cu o natură atât de poetizată e normal să fie un sensibil, un acordor seducător. Drept e că unele imagini şi metafore ies din rând şi surprind, dar ţelul lui nu e atât să inoveze, cât să înstruneze melodii semi-intense, semi-bonome, semi-ironice, semi-melancolice. Mereu sentimentul va fi în intersecţie. Cuvântul cel mai prezent e dorul. Poetul nu ratează nici un motiv consacrat în istoria poeziei, recurge la determinări genitivale, dar aduce în joc o pasiune aparte, precum şi unghiuri suprinzătoare. Poemele se instaurează în volum ca mini-povestiri ce aglutinează o supranaraţiune: ”Ea veni cu mâini imaterial de albe/ în rochii vaporoase se odihnesc trupuri pasionale/ mișcări de zână și de femeie aproape/ portretele lui Modigliani.// Ne întorceam din drum să căutăm în noi/ și în plopi noaptea se naște înaltă/ rătăcind între colonade un vis/ două trei gânduri un templu” (Cerceii de aur ai dragostei unice).
Poemele de amor, uneori chiar uşor erotice, au o sensibilitate specială şi un ludic asemenea. Dar aproape peste tot există acest tip de lirism inteligent hibridizat cu imagini suprinzătoare, din complet alt registru obiectual: ”Draga mea clorotică subțire/ fugi hai fugi/ să-ți văd în coapse fuga/ o/ soarele cum nu ne pierde/ trecându-mi în respir dorința” (Fugi).
Nu de puţine ori imaginaţia se inflamează spre zone cvasisuprarealiste, cu ascensiuni febrile specifice încă tânărului Nichita.
Fără să îşi asume vreo adeziune spirituală, poetul nu comite totuşi blasfemii, nu simte nevoia să comită nu ştiu ce sacrilegii ca să îşi mascheze lipsa de fond, aşa cum procedează atâţia alţii. Din contră, chiar în poemele mai încinse persistă un iz de uimire în faţa miracolului.
Peisajele, fie ele şi urbane, sunt mai degrabă prilej de reflectare a stărilor sufleteşti şi psihice. Scriitorul nu achiesează la ut pictura poesis. Pentru el mai importante sunt proiecţiile propriilor stări pe fundalul atmosferic ori arhitectural: ”În parc pe o bancă de lemn/ doi bătrâni se strâng în brațe/ purtând în spate alei de aiurea./ El îi alintă părul rar/ ea privește primprejur/ să nu i se înece/ sărutul în cer” (Aer mărunțit de doruri).
Pus în faţa unui asemenea repertoriu prietenos, cititorul îşi dă seama abia peste 30 de pagini că poetul repetă creativ, în spiritul teoretizărilor contemporane. Mereu deviază, inserează, rescrie, actualizează. Metoda este cea a actualizării continue a unei aplicaţii. Mulţi sunt familiarizaţi doar cu prima variantă şi chiar dacă pot asimila rapid update-urile, realizează că ceva e diferit, că s-ar putea să aibă de descifrat scrierea cea mai nouă a codului.
Şi tot în acest sens, gentileţea cu care este întâmpinat cititorul conservator este şi ea derutantă, pentru că este multă poezie despre poezie în volum, fără a ajunge la texte metapoetice. Nu te simţi confortabil după câteva zeci de pagini dacă nu cunoşti/recunoşti, dacă nu ai sensibilitatea educată.
Aproape toate poemele care debutează tandru-nostalgic se încheie colţuros, într-o poetică nervos-ascetică à la Aron Cotruş: „rămâne singur/ cu dreptatea celor patru colţuri/ în mausoleul roz/ al depresiei”.
Cele mai reuşite armuri stilistice – cum ar fi cele marine – sunt rezultatul unor sacadate ”treziri” la realitate. Ochii se reconectează la fermentaţia cerebrală, versurile sunt pietre geometrice de catapultă. Dar cu geometrii surprinzătoare.
Aşa se face că Marian Drog câştigă cel mai dificil pariu poetic: acela de a scăpăra efecte noi cu o recuzită aflată pe toate rafturile. Subtile răsuciri de perspectivă, tonul când grav-lenevos, când nărăvaş-provocator, cuvinte noi în contexte vechi, fac ca poemele să propună o interesantă paradigmă post-postmodernă. Nu una umil-simpatetică precum cea a Noii Sincerităţi sau chiar a Performatismului, dar una umanizantă, în pofida sublimităţii ei: ”În scara casei unde supraviețuiesc/ o fetișcană coboară a primăvară/ eu urc cu toamna pe umeri/ ferindu-mi inima de un impact mai dur” (Aer mărunțit de doruri).
Reuşita indubitabilă este că poezia de aici se adresează tuturor felurilor de public. Pe mulţi îi va încânta, pe mulţi îi va irita, viaţă lungă trăi-va!
Vezi arhiva rubricii Cronica literară
