Anul 2070.
Numele meu este Lia și m-am născut în anul 2040 în regiunea Europa, Statul Terra.
Am 30 de ani și sunt la vârsta adolescenței, vârstă care îmi aduce multe întrebări la care încerc să le găsesc răspunsuri.
De la o vreme am început să mă simt ciudat iar sfaturile prietenilor mei, roboții, nu-mi sunt de mare folos. Tot ce-mi pot spune ei este că sunt într-o situație periculoasă și că ar trebui să-mi iau pastilele la timp. Le-am spus că am neglijat orele la care le iau, însă nu și că, de câteva luni, le pisez și le arunc pe furiș.
Faptul că atunci când o văd pe Eva îmi dă fiori calzi în piept este de neconceput pentru societate, dar și pentru mine. Nu pot înțelege de ce în preajma ei mi-e bine și simt nevoia să îi fiu mereu în preajmă. Eva este colega mea de școală, o fată liniștită, puțin misterioasă, care se încuie des în casă și nimeni nu știe cum își petrece timpul liber. Se vorbește că ar fi pasionată de știință, dar niciodată nu a confirmat aceste zvonuri. Este o elevă silitoare, aș putea spune chiar genială, pentru că are ceva, un fel de intuiție și multă fantezie, însușiri de care noi, ceilalți, suntem lipsiți, ba mai mult, nici nu le putem remarca.
Dar de la un timp, de când am întrerupt tratamentul, am început să le observ. Și am început să văd multe altele, cum ar fi frumusețea copacilor, a florilor și a animalelor din parcul orașului, să aud ciripitul păsărilor, dar mai ales cerul. Am început să văd cerul ca pe o succesiune de picturi și nu ca pe un tărâm din care vin doar amenințări.
Noaptea, când e furtună, nu mai închid ferestrele și nu mă mai ascund sub pătură, dimpotrivă, privesc fascinată jocul de lumini făcut de fulgere, ascult vuietul vântului și zgomotul ploii ca pe o muzică plină de viață.
Uneori, mă strecor cu pași de felină în curte și stau în ploaie. Niciun duș nu se poate compara cu apa căzută din nori, revigorant și liniștitor în același timp.
Curtea noastră este din beton, niciun fir de iarbă, niciun copac, nimic verde.Toate curțile și toate casele sunt la fel. Singurul loc unde există plante și animale este parcul orașului îngrădit cu gard înalt de beton.
Amintirile mele cele mai vechi sunt de pe timpul când aveam 20 de ani, iar faptul că am început să am un fel de flash-uri cu mine copil, mă perturbă teribil pentru că simt că sunt eu, dar nu mă pot recunoaște.
Cred că ceva s-a pierdut pe drum, ori poate eu însămi m-am pierdut.
Ce e mai rău este faptul că toată lumea își amintește doar ultimii 10 ani, nimeni nu-mi poate spune ce a fost înainte de această perioadă. Nimeni, poate doar în afară de Eva, care nu-mi închipui de unde știe să facă atâtea lucruri, atâtea trucuri și atâtea minuni. Ai spune că este o bătrână într-un corp de adolescentă iar asta mă intrigă și mă atrage ca un magnet uriaș.
Este obișnuit să auzim sirenele care anunță un potențial atac din partea extratereștrilor, dar mărturisesc că nimeni nu a văzut încă un extraterestru de aproape. Când se întâmplă asta, magazinele se închid, școlile se închid, lumea se ferecă în case pentru zile în șir.
Uneori rămânem fără alimente iar Eva fuge prin locuri numai de ea știute și ajunge la noi acasă cu pâine. Acea pâine este altfel decât cea pe care o cumpărăm, iar când o întreb de unde a procurat-o, îmi răspunde râzând că ea a făcut-o. Apoi, văzând privirea mea speriată, adaugă de fiecare dată un grăbit: „glumesc”.
Și misterul se adâncește.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
