”Cât e ceasul?” – a întrebat Maica speriată, văzându-mă cum îmi aranjez părul în oglindă. Venisem acasă de la o nuntă din vecini. Petrecerea se ținea într-un cort, era o toamnă târzie, nopțile se făcuseră deja foarte reci și eu nu îmi luasem cu mine nicio haină mai călduroasă. Am îmbrăcat un pardesiu ușor și, înainte de a ieși pe ușă, mi-am mai aruncat o dată privirea în oglinda de pe perete. I-am răspuns amuzată, gândindu-mă că trezitul brusc din somn o făcuse să creadă că era deja dimineață: nu e nici măcar miezul nopții, doar nu credeai că s-a terminat nunta! ”Cât e ceasul?” – a insistat ea, și din tonul vocii am înțeles că nu era deloc adormită. ”E doar unsprezece și jumătate – am liniștit-o eu – dar de ce mă întrebi?” Atunci am aflat eu una dintre cele mai stranii credințe pe care ea le auzise de la bunica ei și care iată, cu mine, călătorește mai departe prin timp.
Din seara aceea târzie de toamnă am fost mereu atentă să nu mă prindă miezul nopții privindu-mă în oglindă. Nici în ziua de azi, oricât de târziu mi-aș aduce aminte de o cremă de noapte, nu mă apropii de oglindă dacă hotarul trecerii dintr-o zi în alta este aproape. ”Ai grijă – zicea Maica – să nu cumva să te uiți în oglindă la douășpe noaptea. Dacă vei face așa ceva, vei îmbătrâni foarte repede, obrazul tău va fi brăzdat înainte de vreme!” Inutil să spun că la vârsta aceea, adolescentă fiind, nu mă prea îngrijora acest lucru. Mi se părea că trebuie să treacă foarte multă vreme până când voi începe eu să am riduri. Tinerețea, în mintea mea de atunci, era cam nesfârșită. Cu toate acestea nu am uitat nicio clipă vorbele ei și niciodată nu am ieșit din ele, nu am încălcat interdicția.
Nu știu dacă această credință există și în altă parte, dar simbolistica oglinzii, în diverse culturi, este extrem de bogată. Nu îmi propun aici un studiu în acest sens, ar însemna prea mult pentru tema mea și ar necesita o documentare mult mai amplă. Am căutat însă rădăcinile poveștii pe care Maica mi-a spus-o în seara aceea. Am găsit ceva în ”Dicționar de simboluri”, în volumul al doilea, semnat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, carte (și) cu ajutorul căreia am descifrat multe enigme de-a lungul timpului. Simbol lunar și feminin, oglinda este, în primul rând, garant al adevărului, al sincerității (în cine are deplină încredere maștera din povestea Fraților Grimm: ”oglindă oglinjoară spune-mi cine-i cea mai frumoasă din țară?”). Oglinda nu ne minte, ea ne arată întocmai realitatea pe care o supunem judecății sale. Dar, în același timp, spune ”Dicționarul de simboluri”, ”Oglinda, asemeni suprafeței de apă, este folosită la ghicit, pentru a întreba spiritele. Răspunsul acestora la întrebările puse se înscrie prin răsfrângerea pe suprafețele oglinzilor sau apelor.” Asta mă duce cu gândul la alt obicei. La noaptea Sf. Andrei, în care fetele, în fața unei oglinzi mărginite de două lumânări, ar putea să-și zărească ursitul. Auzisem povestea asta și cu un pahar de apă neîncepută, în care se scufundă o verighetă sfințită de preot prin cununie religioasă, în interiorul căreia se crede că fata ar putea zări chipul viitorului soț. Legătura exactă cu obiceiul din Submarginea nu am găsit-o, dar ”Dicționarul” oferă totuși o pistă: „[…] tema oglinzii magice care permite citirea trecutului, prezentului și viitorului este o temă clasică în literatura islamică.” Și că: ”Potrivit unei legende, Pitagora avea o oglindă magică pe care o întorcea cu fața spre lună, așa cum făceau vrăjitoarele din Thessalia. Folosirea oglinzii este inversul necromanției, simplă evocare a morților, deoarece oglinda face să apară oameni care încă nu există sau care execută o acțiune pe care o vor săvârși abia mai târziu.” Așadar oglinda poate citi și viitorul! Or viitorul, pentru o femeie tânără care se privește în oglindă, cum poate arăta, dacă nu ca un chip brăzdat de semnele trecerii timpului? Și cine ar vrea să vadă imaginea aceasta? Care femeie nu s-ar întrista văzându-se bătrână? De aceea îmi spunea Maica să nu mă privesc noaptea în oglindă!
Un alt obicei din Submarginea, legat de oglindă, are o răspândire mult mai mare în cultura noastră. Este vorba despre practica de a acoperi oglinzile din casa în care a murit cineva, în toată perioada până când acesta este îngropat. Se crede că oglinzile, dacă nu sunt acoperite, ar putea ține captiv spiritul celui decedat, împiedicându-l să treacă în lumea de dincolo. În unele culturi se merge și mai departe cu această credință, considerându-se că oglinzile ar trebui acoperite și în timpul somnului oamenilor, pentru ca sufletul rătăcitor al vreunui visător să nu rămână prins în vreo oglindă. La noi, prin unele locuri, acoperirea oglinzilor din casa mortului asigură și împiedicarea întoarcerii acestuia în casa în care a trăit și, în același timp, oprește pe altcineva din familie să se oglindească în apele reci, existând superstiția că acela care va face acest lucru va fi următorul care va muri! De asemenea, se crede că spiritele rele, vampirii, pot fi descoperiți tot cu ajutorul oglinzii. Pentru că aceștia sunt morți, deci nu au suflet, imaginea lor nu poate fi captată de o oglindă.
Mai mult: ”Tema sufletului considerat o oglindă a fost schițată de Platon și Plotin și dezvoltată în mod deosebit de către sfântul Atanasie și de către Grigorie din Nysa. După Plotin, imaginea unei ființe este făcută să primească influența modelului său, precum o oglindă. […] De aceea, spune Grigorie din Nysa, așa cum o oglindă bine făcută primește pe suprafața ei lucitoare trăsăturile celui care îi este înfățișat, tot astfel sufletul, purificat de murdăriile terestre, primește în neîntinarea sa imaginea frumuseții incoruptibile. […] Oglinda nu are drept funcție numai pe aceea de a reflecta o imagine; sufletul devenit o oglindă perfectă participă la imagine și, datorită acestui lucru, suferă o prefacere. Există deci o configurare între subiectul contemplat și oglinda care îl contemplează. Sufletul sfârșește prin a participa la frumusețea spre care se deschide.” (op. cit., p. 372)
Întorcându-mă la superstiția din Submarginea, avertizarea pe care am primit-o în noaptea aceea, de mult, mă sperie acum mai mult ca niciodată… Într-atât încât am transformat obsesia în poezie. Voi lăsa versurile să încheie povestea aceasta.
uvertură
”întuneric era deasupra adâncului…”
un fluture alb prinde viață pe rama scorojită
în secția de reanimare nu mai e nimeni!
îl privesc insistent
aripile lui
palmele mele desfăcute
se pătează cu roșu
ea
îmi spunea să nu mă pieptăn la oglindă
când noaptea se taie în jumătăți
să nu caut limpezimi în cearcăn
oricâte nerăbdări mi-ar încolți sub coaste
spaima
că pielea-mi va căpăta noblețea pergamentului
iar părul
caier în furca ei s-ar transforma
îmi paralizează și azi retina
la ora fatidică
viață din viața ei s-a rupt
și țipătul
o, țipătul
a înghețat pereții!
în luciul lor și-a văzut nou-născutul
bătrân!
acum știu de ce
ea
avea dintotdeauna obrazul brăzdat
șanturi prin care lacrimile i se scurgeau ordonat
tot mai multe
pe măsura ce pielea i se usca mai tare
și nu e puțin lucru
să poți trece prin ape
până dincolo
crescut din umeri secați
darul neprețuit al îngerului!
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
